Am deschis aripile în asfințitul mării,
Am văzut spirala din vârtejul nemuririi,
Am auzit sunetul firului ce leagă dorul… de acasă.
Pe un piedestal își ascultă o daltă propriul strigăt,
În locul de deasupra unei scări așteaptă un nor de eternitate.
Se întoarce peste fiecare suflare un eon…
Cu pietre în pieptul sacru,
O inimă de lumină ascunsă
Se prelinge pe cerul adevărului…
Când frică de frică se oprește,
Răsărit de apă ne izbăvește.
În tăcerea care mângâie stelele,
O voce fără trup a șoptit un legământ…
„Cel care uită sclipirea începutului
Va rătăci în oglinda clipei netrăite.”
O corabie de foc s-a ivit în privire,
Din coasta visului s-a născut o întrebare.
Sub pleoapa lumii,
O lacrimă a născut templul?
Acolo unde omul se închină sufletului,
Atingerea fără nume,
Mărturisește vibrația întregului.
Din miezul unei tăceri roditoare,
A coborât o credință de aur,
Să adape din roua ființei,
Ultimul ecou al începutului.
Răsăritul unei mângâieri – Mihai Mehedintu
Mângâieri în spirală
