Timpul aleargă când tu alergi,
își ia tălpile din paranteze
și fuge pe raze ca vulturul-n zare,
tăind văzduhul într-o spirală
de lumini și umbre tăcute.
În tine, dimensiunile clipelor
se strâng în petale de triunghiuri,
pătrate, cercuri într-o paradigmă prezentă,
mereu desenată cu pași prin univers.
Fiecare formă este un simbol, iar o pauză este o cheie.
Când te oprești,
timpul închide ochii.
Rămâne nemișcat,
Acum asculți o voce interioară
ce atinge sunetul dinaintea sunetului.
Albul se deschide într-un albastru
care nu mai are început,
nici sfârșit.
Soarele își revarsă dimensiunea
într-o rază ce reflectă nimic sau totul.
Timpul tace.
În tăcerea ta,
totul se mișcă… printr-o spirală întoarsă.
Vulturul te privește din cercul deschis,
Ai devenit tu însuți
clipa care respiră… dincolo de timp.
Oglindirea timpului – Mihai Mehedințu
