În noaptea în care luna s-a retras în vis,
Când cerul și-a ținut respirația,
Am pășit desculț în grădina de stele,
Cu inima deschisă, ofrandă a intenției.
Sub tălpile mele, iarba murmura un poem,
Luna, ascunsă dincolo de văluri,
Trimitea raze subtile prin esența ființei.
Era aproape întuneric, mai degrabă un început,
Un spațiu sacru în care totul e posibil.
„Fie ca această lună nouă
Să-mi aducă aminte de ce m-am născut.
Să-mi așeze în palme o flacără…
Arzând fără să mistuie, dar să transforme…”
Conștiința plutea între lumi,
Dansând printre simboluri ancestrale,
Coborând prin porți interioare
Unde misterul vorbește în vibrații,
Iar iubirea are gust de etern.
Fiecare gând imita o sămânță,
Fiecare intenție, o invocație.
Energiile curgeau în cercuri sacre,
Ca o inițiere în limbajul dincolo de cuvinte.
Luna, nevăzută, dar prezentă,
Era maestra tăcerii fertile.
Ea știa că taina nu se arată celor care privesc,
Se revelează celor care simt, dincolo de priviri.
În grădina de stele,
Fiecare floare era o galaxie.
Fiecare adiere, o binecuvântare.
În centrul cercului invizibil,
Era altarul, ofranda și …
Luna nouă m-a privit
Întrebându-mă în șoaptă…
„Ce alegi să fii, acum,
când totul e iar început?”
poem Luna Nouă în Grădina de Stele – Mihai Mehedințu
