Câteodată mă întreb pe tăcute,
Ca și cum întrebarea s-ar fi întrebat pe sine,
Înainte ca eu să fi știut că,
Vreau s-o rostesc.
Întrebarea nu e către cineva
Este spre un spațiu fără nume,
Acolo unde răspunsul se naște
Înainte ca întrebarea să existe.
Poate că am întrebat,
Cum întreabă lumina o lacrimă,
Sau poate cum se caută tăcerea,
Într-o amintire neîntâmplată.
Cel ce-ar fi trebuit să-mi răspundă
Nici măcar nu era acolo,
Dar eu am simțit totuși că a fost,
Am simțit că a rămas dincolo de marginea cuvintelor.
Poate că adevărul în loc să vină…
El plutește,
Ca o nălucă de lumină
Între două respirații prea adânci pentru minte.
Poate că eu sunt întrebarea,
Iar el, răspunsul e ecoul
Care-și caută forma,
Într-un univers unde nimeni nu doarme.
Mai apare o întrebare… acolo,
Unde nimic nu e întrebare,
Nimic nu e răspuns,
Totul e o clipire de conștiință pură…
Ne vom recunoaște,
Fără să ne fi cunoscut vreodată?
Între două respirații – Mihai Mehedințu
