Era o vreme în care opiniile cântăreau ca pietrele de râu… netezite de curgerea frumosului purtând în ele urmele gândului așezat, ale trăirii aproape verificate și ale dialogului onest.
În acele vremuri, chiar și o simplă părere rostită la marginea drumului cerea să fie trecută prin sita unui bun simț firesc. În tăcerea care s-a așternut peste acea epocă a început să se audă un alt ecou, acela al cuvintelor goale lipsite de cumpătare.
Astăzi, pare că opinia a devenit un balon de săpun… se înalță ușor, strălucește o clipă în soare și apoi dispare fără urmă.
Se confundă adesea libertatea de exprimare cu libertatea de a spune orice, oricum, oricui… fără a mai fi nevoie de temelie, structură sau intenție nobilă. În această vâltoare a relativismului, logica pare un invitat mut la o masă unde toată lumea țipă, dar nimeni nu ascultă.
Când a început opinia să nu mai aibă nevoie de argument?
Să ne imaginăm un pod suspendat peste o prăpastie… de exemplu un pod făcut din gânduri. Fiecare argument este o grindă, fiecare contraexemplu un cablu de susținere, fiecare nuanță, un pas sigur. O opinie fără argument este un pas făcut în gol. Uneori reușești să treci cu noroc, dar adesea te prăbușești în absurditate. Astăzi… tot mai mulți se avântă, convinși că simpla intenție de a merge este suficientă pentru a crea drumul sub pași. Am impresia că opinia în loc să fie o căutare a adevărului, apare mai degrabă ca o oglindă în carefiecare caută să-și vadă reflectată propria voce.
Dintr-un anumit unghi, această criză de argumente seamănă cu o piață unde fiecare pasăre vorbește în dialectul ei, fără să mai conteze dacă ceea ce cântă are vreo legătură cu cerul sau cu vântul. Apare aici o confuzie între sunet și sens, între vorbă și rost. În această piață, respectul devine un oaspete uitat, iar forma este o haină de care ne putem dispensa după bunul plac.
Este posibil ca unele opinii… deși lipsite de structură… să poarte un sâmbure de adevăr care scapă logicii tradiționale?
Există voci care vorbesc din vis, din viziuni, din trăiri atât de adânci încât nu pot fi prinse în cuvinte clare, dar care ating o coardă ascunsă în sufletul altora.
Ce facem atunci cu aceste opinii? Le exilăm pentru că nu au haina riguroasă a argumentului? Sau le ascultăm cu urechea inimii, încercând să le înțelegem forma în mișcare?
Poate că adevărul, dincolo de construcțiile exacte, apare în dansul subtil al simbolurilor. Însă dansul are ritm, iar o opinie autentică, chiar născută din vis, păstrează o etică internă, o vibrație de responsabilitate. Aici se află diferența între părerea exprimată cu bun simț… chiar intuitivă… și delirul poleit care confundă volumul cu valoarea.
Când o opinie devine mai mult decât un sunet?
Când opinia începe să conteze? Sau, când construiește ea cu adevărat?
Te invit ca în tăcerea care urmează acestei întrebări… să faci o evaluare cu sinceritate… ecoului propriei tale voci.
