Acum două săptămâni, într-o conversație cu Alina și Cosmin, printre altele, le cer o opinie despre alternative la o altă formă de mișcare, să zicem, mai altfel.:)
Acum căteva luni mi-am cumpărat două gantere ce păreau dintr-odată prea grele de sens, alergarea prea liniară, iar anumite exerciții de tai chi, încă nu-și găseau răbdarea unei ape ce curge lent printre pietre. Și ei au venit cu propunerea: „cumpără-ți o coardă”… atunci mi s-a părut o idee aproape copilărească, dar mi-a plăcut.
Zis și făcut… Am fost zilele trecute la decathlon și mi-am cumpărat una, aș spune cât mai normală… când am văzut căte modele erau acolo am cerut ajutor, să înțeleg ce face fiecare…. Ieri de dimineață i-am scos eticheta, i-am reglat lungimea și am ieșit să sar coarda.
Primele încercări au fost hilare… dar după câteva minute s-a întâmplat ceva ciudat… ritmul a început să curgă.
Respirația, brațele, tălpile dar mai les atenția… toate trebuiau să intre într-o alianță invizibilă. În această poveste coarda parcă avea o demnitate a ei, pentru că îmi arăta o sincronizare între minte și corp, între grabă și exces…
Și exact în acele momente de exces, mi-a venit în minte expresia noastră atât de familiară… „vezi că sari calul”.
Avem expresii care dezvăluie uneori mai multă filosofie decât tratatele.
Pentru că între a sări coarda și a „sări calul” pare să existe diferența dintre măsură și exces. Să-i spunem, o balanță între ritm și spectacol sau chiar între stăpânire de sine și impuls.
Un lucru e clar și probabil cei care au sărit coarda își aduc aminte că e nevoie de prezență. Dacă intri haotic în ritm, se încâlcește ca o propoziție spusă la nervi, apoi dacă accelerezi doar ca să impresionezi, greșești pasul și tot se rupe…
Există un flux, aproape matematic, în mișcarea aceasta repetitivă și bineînțeles că de aici încolo începeau să curgă diferite gânduri…
În conversații, în conflicte, într-o prietenie, în felul în care oamenii își construiesc imaginea despre sine, alegem câteodată saltul prea mare. Fiecare vrea o replică, uneori prea decisivă, alteori o reacție mai spectaculoasă, sau poate o validare instantanee.
Ce ne face să uităm cu atâta ușurință, moderația și ritmul… ?
Poate de aceea demnitatea umană seamănă mai degrabă cu exercițiul unei corzi și este atât de diferită de „un cal sărit” teatral peste măsură. Demnitatea își cunoaște limita, își păstrează liniștea și nu are nevoie să dovedeacă permanent ceva.
Omul demn știe să rămână în ritm chiar și atunci când obosește… se simte acolo o disciplină a emoțiilor, a opiniilor… Și cum nimic nu este întâmplător… povestea acestei postări a început exact la prietenii mei, la care am simțit întotdeauna prin ceea ce spun și fac… o moderație.
Coarda vine cu o lecție despre fragilitatea ce apare în această sincronizare dintre minte, corp și respirație. E suficientă o fracțiune de secundă (neatenție) și firul lovește pământul și trebuie să reîncepi.
Oare așa funcționează și universul interior?
Ne pierdem echilibrul prin mici desincronizări repetate… de prea mult orgoliu, de prea puțină ascultare, de prea mult zgomot și bineînțeles de prea puțină prezență.
Și totuși, cineva ar putea zice… „Mihai, lumea de astăzi pare să premieze tocmai oamenii care „sar calul” cel mai spectaculos”.
Avem o realitate în care excesul circulă mai repede decât echilibrul și stridentul atrage mai mult decât măsura. În aceste zile, un om care-și păstrează ritmul interior este aproape invizibil într-o cultură care confundă intensitatea cu valoarea.
Apropo, tu cât timp reușești să rămâi în ritm? … fără să te pierzi pe tine.
