Fiecare întâlnire pe care o avem cu ceilalți este o lecție sau poate o reflecție a ceea ce se află deja în noi și încă a rămas nedescoperit… Am observat cât de ușor se afirmă adesea, uneori cu mare certitudine, că cineva îl cunoaște pe celălalt, deși propria sa lume interioară rămâne încă parțial neexplorată.
Aici apare una dintre cele mai subtile iluzii ale conștienței umane prin care se confundă forme de familiaritate cu o adevărată cunoaștere. Câteva reacții observate, câteva conversații sau poate ani de apropiere sau obișnuință creează impresia unei înțelegeri complete a celuilalt… deși fiecare om este un univers, un proces dinamic, aflat într-o continuă transformare.
Neuroștiința actuală arată că mintea percepe realitatea prin modele deja existente în interior. Fiecare dintre noi vede lumea prin propriile experiențe, emoții, credințe și mai ales răni nevindecate… fac referire la o postare de acum un an… neuroștiința percepției.
De fapt așa a pornit ideea acestor rânduri, ceea ce afirmăm despre altcineva reflectă adesea propriile noastre structuri interne mai mult decât adevărul despre celălalt. În profunzime, fiecare dintre noi avem zone necunoscute, iar conștiența de sine(prezența) începe exact în momentul în care apare această înțelegere.
Cu cât pătrundem mai profund în autocunoaștere, cu atât limbajul și percepția se transformă într-o formă de atenție… lucrurile categorice se nuanțează. Un început de maturitate interioară aduce discernământ, împreună cu o formă de smerenie (intelectuală) prin care celălalt încetează să mai fie redus la o definiție fixă.
Poate că fiecare dintre noi ajunge să-l cunoască mai de aproape pe celălalt abia în clipa în care înțelege cât de vast și de misterios rămâne propriul său univers interior dincolo sau într-o percepție predictivă.
