Mă aflu rătăcind cu privirea în întunericul cotidian al existenței convenționale, unde formele și culorile lumii sociale îmi par fragmente strălucind pe pereții sufletului.
Încercarea de a numi, cuvânt după cuvânt, povestea comună pe care o știm toți… mă face să simt că realitatea e un vis colectiv.
În această lume construită de prejudecăți și manipulări sociale, credințele acceptate par umbre fugare pe peretele unei peșteri invizibile. Tot ce ne-au spus că este „normal” s-ar putea dovedi, în realitate, că sunt doar „fragmente de realitate”… sau altfel spus umbrele cu care ne-am obișnuit să interpretăm ceva mult mai adânc…
Ceva în mine respinge însă această poveste lipsită de profunzime – adâncime. În liniștea ochilor închiși, conștiința mea își lasă jos lanțurile și începe să caute lumina ce a creat.
Îmi imaginez… mă ridic, ca un prizonier eliberat din peșteră, către sursa nevăzută a existenței. Platon, în alegoria sa clasică, observa că prizonierii cred în umbre ca și cum ar fi realitatea deplină… Îmi simt pașii călăuziți de ceva nevăzut, o forță interioară care cunoaște că umbrele nu sunt decât „un fragment de realitate” perceptibil simțurilor noastre, în timp ce adevărata realitate așteaptă să fie cunoscută uneori prin rațiune alteori… „adevărul poate fi doar revelat” cum spunea Petre Țuțea.
Mă întreb… Oare, cumva societatea ne proiectează așa zise proiecții minore ca pe niște reguli absolute, legându-ne de lanțuri invizibile? Conștiința mea mă împinge mai departe, să întreb, cu un freamăt interior, ce se ascunde dincolo de mantaua subțire a formelor familiare.
Pe măsură ce privesc în adâncul acestui imens teatru mental, învăț că trăirile cotidiene, sunetele și imaginile care ne țin mintea ocupată sunt considerate de unii „maestri” doar reverberații ale unui „vis” universal.
Mărturiile spirituale afirmă că ceea ce numim „eu” este asemenea apei ce curge… mereu în schimbare, fără un centru fix. Eul meu personal, libertatea pe care credeam că o posed, se dovedește a fi doar o dimensiune ale unor stări trecătoare la care se adaugă senzația iluzorie (bineînțeles) că acestea ar proveni dintr-un alt univers… Așadar, chiar și identitatea mea profundă pare îmbrăcată într-o ceață, gata să fie risipită, asemenea fumului în lumina adevărului.
Înțelepciunea altor tradițiilor antice, ne spune că întreaga lume fenomenală este concepută din maya această iluzie cosmică ce ne păcălește că multiplicitatea este reală. În această viziune, aparența se destramă pe măsură ce conștiința își recunoaște adevărata natură.
Eu percep acum că, dincolo de iluzia separării dintre eu și ceilalți, există Unitatea. În esență, „sinele” meu interior este împreună cu absolutul universal, iar dincolo de ele nu mai există separații. Sinele individual cu liberul său arbitru și ego-ul său „este o iluzie (maya)” un conglomerat de aparențe efemere.
Conștiința pură este cea care aude în fiece clipă freamătul existenței, a ceea ce numeam până ieri adevăruri ce se revelează, de multe ori sunt doar rămășițe vulnerabile ale cunoașterii incomplete.
În susurul calm ce răsuflă din liniștea profundă, simt cum viziunea mea se lărgește.
Societatea nu-mi mai dictează judecata, iar zidurile unei cetăți mentale pe care le-am ridicat cad unul câte unul sub privirea vigilentă a conștiinței.
Îmi recunosc propria prezență printr-o conexiune la muzica subtilă a realității.
Poate pentru prima oară, conștiința mea nu mai acceptă nimic nemijlocit… fără să caut validări exterioare și nici nu mă încred în reflexele proiectate pe pereții unei false certitudini…
Trăiesc clipa așa cum dispar umbrele… și mă simt liber ca atunci când răsare soarele după o noapte fără margini.
Dincolo de toate aparențele mă întreb acum…
Când lumina conștiinței va trece dincolo de ultima iluzie ce voi fi cu adevărat?
