Mă uit pe fereastra dintre pereții imaginari ai unei case ce există doar acolo unde sufletul simte bucuria unui apus al iluziei...
Ascult o liniște prin înserare, pe lângă o perdea ce se împletește cu muguri din roua însuflețirii.
Mă aflu rătăcind cu privirea în întunericul familiar al existenței convenționale, unde formele și culorile lumii sociale îmi par fragmente strălucind pe pereții sufletului.
Încercarea de a numi, cuvânt după cuvânt, povestea comună pe care o știm toți... mă face să simt că realitatea e un vis colectiv.
Încercarea de a numi, cuvânt după cuvânt, povestea comună pe care o știm toți... mă face să simt că realitatea e un vis colectiv.
Adagio din Concertul pentru clarinet în La major, semnat de Wolfgang Amadeus Mozart deschide o poartă profundă…
Clarinetul curge printr-o respirație conștientă, ca o întrebare nerostită care plutește într-un spațiu suspendat…
Clarinetul curge printr-o respirație conștientă, ca o întrebare nerostită care plutește într-un spațiu suspendat…