Alb strălucește-n dimineața vie,
un altar al sufletului,
pur și liniștit,
albastrul, o grădină nesfârșită,
cerul din mine,
oglindă nescrisă…
Amintirile, sunt pietre vii
în templul ființei,
șlefuite de timp, de iubire
și de sens.
În fiecare clipă, o lumină tainică,
se ascunde,
într-un prezent continuu
ce naște versuri albe și albastre.
Cu pasiune pășesc printre flori și stele,
în grădina eternă a misterului divin.
Acolo unde nu văd nimic, regăsesc totul.
Mistic e câmpul, ce zboară prin tot și prin toate,
școli de mistere, ordine… și clipa ce-mi spune să fiu.
Aici m-am născut, într-o lume de spirit divin,
într-un univers ce cântă și cheamă-napoi.
Mulțumirea-mi curge ca un râu de lumină,
îmbrățișând oamenii, zilele,
și rama tabloului întors.
Alb și albastru, iubire și rost,
din piatră în vers, din suflet…
în iubire.
Lumea mea se regăsește aici,
într-o poezie,
pe un balansoar,
într-un dans între cer și taina din mine.
Mihai Mehedintu
