Sub un cer aproape alb, iarna își așternea tăcerea peste lacul înghețat, ca o oglindă, reflectând contururile copacilor albi de zăpadă, creând iluzia unei lumi duble, suspendate între vis și realitate.
Pădurea tăcută părea să respire în ritmul nevăzut al naturii, ca o simfonie de taină.
În aer plutea o muzică ritmată, ca un ecou al pașilor nevăzuți ai timpului.
Fulgii dansau aproape nevăzuți în această dimensiune, topindu-se în lumina difuză, în timp ce crengile încărcate se înclinau ușor în fața efemerului.
Alb strălucește-n dimineața vie,
un altar al sufletului,
pur și liniștit,
albastrul, o grădină nesfârșită,
cerul din mine,
oglindă nescrisă…
Amintirile, sunt pietre vii
în templul ființei,
șlefuite de timp, de iubire
și de sens.
În fiecare clipă, o lumină tainică,
se ascunde,
într-un prezent continuu,
ce naște versuri albe și albastre.
Cu pasiune pășesc printre flori și stele,
în grădina eternă a misterului divin.
Acolo unde nu văd nimic,
regăsesc totul.
un altar al sufletului,
pur și liniștit,
albastrul, o grădină nesfârșită,
cerul din mine,
oglindă nescrisă…
Amintirile, sunt pietre vii
în templul ființei,
șlefuite de timp, de iubire
și de sens.
În fiecare clipă, o lumină tainică,
se ascunde,
într-un prezent continuu,
ce naște versuri albe și albastre.
Cu pasiune pășesc printre flori și stele,
în grădina eternă a misterului divin.
Acolo unde nu văd nimic,
regăsesc totul.