Sub un cer aproape alb, iarna își așternea tăcerea peste lacul înghețat, ca o oglindă, reflectând contururile copacilor albi de zăpadă, creând iluzia unei lumi duble, suspendate între vis și realitate.
Pădurea tăcută părea să respire în ritmul nevăzut al naturii, ca o simfonie de taină.
În aer plutea o muzică ritmată, ca un ecou al pașilor nevăzuți ai timpului.
Fulgii dansau aproape nevăzuți în această dimensiune, topindu-se în lumina difuză, în timp ce crengile încărcate se înclinau ușor în fața efemerului.



