În adâncul tăcerii, când timpul se rupe,
o ușă nevăzută se-ntredeschide
într-un colț din tine pe unde n-ai mers,
sufletul își amintește alte lumini.
Nu-i plecare, nici sosire,
o mișcare tăcută de conștiință,
ca o frunză care alege
fără să cadă… visând în alt copac.
Universul te scrie cu mâna lui invizibilă
într-o mie de cărți,
dar tu citești doar una
cartea respirației tale.
Și-atunci când inima ți-e limpede ca luna,
și gândul, moale ca un nor lăsat pe frunte,
trăiești o realitatea modelată
dintr-o versiune a ta ce a învățat să iubească… fără margini.
Ești alchimistul ce schimbă metalul,
și direcția vibrației din privire.
Ești fereastra prin care El
își contemplă propriile posibilități.
Poți rămâne, poți pleca,
dar adevărata trecere e când alegi
cu tot ce ești…
un univers mai frumos, în tine.
Trecerea – Mihai Mehedințu
