Există un Templu
fără cupolă, fără turle, fără poartă.
Un Templu făcut din ființare,
unde intri fără pași,
doar cu bucățile tale uitate.
Acolo… lipsește judecata,
se aude…
Doar o liniște
care îți știe fiecare rană pe nume,
apoi o lumină
care nu te întreabă ce ai făcut cu viața ta…
te întreabă… mai simți viața pulsând în tine?
În mijlocul Templului
e un spațiu alb.
Gol.
Neînceput.
Acolo…
se adună toate părțile tale care au fugit…
copilul uitat,
femeia neîmbrățișată,
bărbatul care nu mai plânge de ani,
vocea care a tăcut de rușine,
râsul tău pierdut printre prieteni,
visul tău ascuns în măduva oaselor.
Toate vin.
Și toate se recunosc.
Tu ești eu.
Eu suntem noi.
Noi împreună… suntem întregul nostru, dinainte de despărțire.
În Templul Reîntregirii
rămâi… în prezența ta.
Aici respiri, ceea ce ai fost… înainte să te uiți pe tine.
Acest Templu lipsește de pe hartă.
Dar poate fi regăsit… în inima tăcerii tale.
Ai încredere să te aduni din bucăți,
să-ți amintești că niciodată nu ai fost spart.
Doar… împrăștiat în povești.
Hai să scriem împreună.
Un poem despre revenirea în Templu.
Despre acel loc… cu ziduri din adevăr,
Cu altare… din prezență.
Cu o privire care cere… nimic,
cu o inimă,
care tace atât de frumos
încât… Templul se oprește să o asculte…
Templul Reîntregirii – Mihai Mehedințu
