În taina dintre cer și pământ
s-a aprins o lumânare.
Ochiul a tresărit în lumina ei
și a înțeles că viața este-nlănțuire,
iar înlănțuirea este respirația…
Sufletul a pășit pe puntea albă,
rotundă ca un cerc întors,
în propria sa naștere.
Sub pași, piatra murmura,
ca o coloană invizibilă
ridicată între soare și umbră.
Un cuget, năzuire cristalină,
emoție, ca vântul șlefuind…
o alegere,
Să fie compasul,
călăuză sau structură-n ierarhie?
Am văzut piramida ridicându-se
din matca tăcută a respirației,
razele coborând providență
într-un chip deslușit…
metamorfoza chintesenței,
prin cubul
din mijlocul sferei.
Grația și-a-nsușit oglinda-n oglindă.
Conștiința se reflectă-n
biblioteca tainelor,
așezată-n forma inimii
unde trăirea-și adună ecourile.
Cărțile se deschideau singure
în poemul clipei,
misterul dintr-o scrisoare…
cod alb de iubire.
Copacul creștea invizibil,
legat de pământ și de crez,
hrănit de nădejde și adevăr,
rotind ciclul dintre naștere și dăruire.
Umbra se așeza blând
la picioarele luminii,
când bucuria curgea…
apă, însuflețind pietre.
În contemplarea eternă,
onoarea s-a ridicat ca o coloană dreaptă,
iar sufletul a simțit…
Viața pătrunde simboluri.
Cunașterea, structură-n revelație.
Fiecare ființă… o melodie,
harpa deschisă-n soare.
Adevărul se respiră pe el.
Iubirea se continuă-n veșnicie.
Armonia se face puntea albă
pe care trecem
din parte-ntreg.
Deodată,
șoapte fără sunet,
prin liniștea privirilor…
Trezește-te, dăruind alb!
Revelație – Mihai Mehedințu
