„În lumina blândă a dimineții, pădurea înfrunzită își deschide tăcută porțile spre o altă dimensiune, unde clipa pare să respire odată cu frunza.
Fiecare pas pe cărarea umbrită devine o coborâre blândă în adâncul ființei, ca și cum rădăcinile arborilor s-ar înfășura nevăzut în jurul gândurilor mele. Printre copaci, se aude susurul limpede al apei curgătoare, o melodie liniștitoare care sporește senzația de pace adâncă.
Cântecul păsărilor răsună ca o rugăciune care te învie, purtând în aer mesaje nevăzute între cer și pământ. Frunzele, încă vibrând de roua însuflețirii, murmură povești vechi, iar vântul le duce mai departe, ca o șoaptă între lumi.
Mă opresc… pădurea se oprește cu mine… sau poate abia atunci începe să vorbească. Verdele ei se umple de plenitudinea unui susur ușor… apoi se oglindește o rază de soare ce străpunge coroanele și pare să atingă o bucurie pură, simplă, cea din copilăria sufletului.
Simt că mă privesc copacii, da știu cum sună dar ei mă privesc pe mine, cu o înțelepciune blândă și atât. În această pădure, fără început sau sfârșit există doar prezență.
Frunza care cade învie… revine în cerc, hrănind tăcut viața care o va înălța din nou.
…ieșind din acest sanctuar verde, port cu mine o liniște nouă, o mantie de lumină purtată în taină peste lume.”
fragment din Pădurea înfrunzită – Mihai Mehedințu
