Am rămas cu insistență într-un așa zis echilibru de curgere existențială din care mi se dezvăluie, cu o consecvență asiduă… momente, oameni și informații într-o caracteristică simbolică profundă.
Cu detașare și atenție, surprind elementele de legătură ale construcțiilor intenționale ce mă poartă în această călătorie a descoperii de sine. În această săptămână, întâmplător (știm că e doar o iluzie întâmplarea) se deschide sub privirile mele de bucurie cartea „ Despre Erik Satie și noul muzicalism” de V.G. Paleolog, moment în care curiozitatea se transformă dintr-un scop al cunoașterii într-un prag al esenței. Acesta a fost al treilea punct de întâlnire, după cele două conferințe de la Centrul Constantin Brâncuși din Craiova cu memoria, scrierile și contribuția specială a lui V.G Paleolog la amănunte importante despre Brâncuși.
Acolo, chiar în prag, arta începe să-mi dezvăluie un teritoriu mult mai dificil de definit, dimensiune în care materia este redusă la tăcere pentru a lăsa să se exprime ceea ce o precede. Am surprins în aceste imagini anumite puncte de inflexiune, în care Constantin Brâncuși și Erik Satie converg, fiecare în limbajul propriu, spre o aceeași intuiție fundamentală.
La Brâncuși, procesul este descris cu o rigoare aproape ascetică… sculptura se construiește prin prin eliminare. Materia este curățată de tot ceea ce o îndepărtează de propria ei esență, lăsând forma care rămâne să se reveleze pe ea însăși.
În acest sens, gestul sculptorului se apropie cu sufletul de un act de descoperire prin care apare ca și cum modelează lumea, când de fapt o dezvăluie.
Această idee apare explicit în fragmentul în care se afirmă că Brâncuși caută „dematerializarea materiei”, dincolo de o intelectualizare sau prin atribuirea mișcării, el ajungând la eliminarea „prisosului”. În acest gest se află o inversare profundă în care plinul încetează să mai fie sursă de sens, lăsând golul să fie purtătorul creației.
În mod surprinzător, același principiu se regăsește în muzica lui Satie. Ceea ce textul numește „tehnica despuiată” este o doar o aparentă simplificare stilistică, când în realitate ea vine ca o transformare ontologică a sunetului. Muzica este redusă la transparență, la o stare în care timbrul devine mai important decât structura, iar vibrația înlocuiește construcția.
Sunetul încetează să mai fie un obiect și ajunge să fie un mediu purtător.
Această convergență între sculptură și muzică indică existența unui nivel mai profund de înțelegere, în care arta se unește și participă la aceeași arhitectură invizibilă. Referința la Socrate, prezentă în text, funcționează ca un simbol al acestei treceri către cunoașterea profundă ce se întreabă pe ea însăși, cunoașterea ce se purifică.
În acest context, ideea de „gol” capătă o semnificație care depășește esteticul fiind acel spațiu de apariție un interval fertil în care are loc… posibilul. Pentru un sculptor golul este spațiul dintre forme dar și spațiul care le susține iar pentru muzician, intervalul dintre sunete… cele care le face să existe…
În ambele cazuri, oare ceea ce lipsește devine mai semnificativ decât ceea ce este prezent?
Această perspectivă rezonează profund cu anumite tradiții spirituale antice… și se știe că în cercul de prieteni apropiați ai lui Brâncuși au fost Erik Satie și Claude Debussy apropiați mișcării rozacrucienilor. Continuând această linie esoterică unde materia este înțeleasă ca o etapă intermediară… se observă un proces de transmutare… din densitate spre transparență sau altfel spus, din formă spre esență.
Fără a fi necesară o afiliere directă, atmosfera culturală în care au creat Claude Debussy și Satie era impregnată de simbolism, de sugestii mistice și de o căutare a unei realități dincolo de aparență. În acestă idee, ceea ce îi unește este o sensibilitate comună față de invizibil.
Un fragment esențial din text afirmă că Brâncuși ajunge, la un moment dat, să privească forma „din lăuntru ei…”. Această inversare a direcției marchează o mutație a percepției prin care realitatea, în loc să se ofere privirii, ea se revelează din interiorul conștiinței. Forma exterioară este doar o consecință a conștiinței…
Într-o dimnsiune a trăirilor profunde, arta se apropie de meditație. Momentul creator atât la Brâncuși cât și la Satie ajunge să fie parte a unui proces de eliminare a zgomotului. Ceea ce rămâne este o prezență pură, dificil de descris, însă recognoscibilă.
Imaginile integrate în acestă postare sunt martori ale acestor idei, care vin din altă dimensiune, cum spunea Platon… martori ce surprind o etapă, a unei gândiri care depășește discursul.
Această întâlnire dintre Brâncuși și Satie ne arată acea curgere existențială necesară unei convergențe, în care două limbaje diferite se îndreaptă către același sens. Fiecare dintre ei au folosit atât în sculptură cât și în muzică, același principiu… o reducere până la transparență… sau până la structura profundă a realității.
În această călătorie a descoperirii de sine, oare câte mai trebuiesc lăsate în urmă, până să ajungem la esența invizibilă?
