Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poarta cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
„În lumina blândă a dimineții, pădurea înfrunzită își deschide tăcută porțile spre un altfel de timp, unde clipa pare să respire odată cu frunza.
Fiecare pas pe cărarea umbrită devine o coborâre blândă în adâncul ființei, ca și cum rădăcinile arborilor s-ar înfășura nevăzut în jurul gândurilor mele. Printre copaci, se aude susurul limpede...
Fiecare pas pe cărarea umbrită devine o coborâre blândă în adâncul ființei, ca și cum rădăcinile arborilor s-ar înfășura nevăzut în jurul gândurilor mele. Printre copaci, se aude susurul limpede...
Zâmbetul tău, o rază ce dansează-n tăcere,
O flacără blândă ce-alungă orice durere,
Un univers ce deschide suflete închise,
Un cântec ce transformă umbrele-n promise.
O flacără blândă ce-alungă orice durere,
Un univers ce deschide suflete închise,
Un cântec ce transformă umbrele-n promise.