Astfel: fiindcă apogeul la care sufletul atinge
Când poarta cântece-ntre aripi dă naștere la răzvrătiri,
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge
Și muzele că vor rămâne amăgitoare năluciri?
Vestalelor, când în picioare altarul vostru s-afla încă,
Și primăvara când se-ntoarce și astăzi ca și alte dăti,
Și perschimbat când nu se află pământul falnic într-o stâncă,
De ce v-ați reurca în sfera abstractelor seninătăți?
Închisă dacă vă e lumea, recoborâți-vă-ntre roze
Parfumele din mai înalta reânnoite-apoteoze,
Și-n noaptea blondă ce se culca pe câmpenesti virginități
Este fioru-mpreunării dintre natura renăscută
Ș-atotputerea Veciniciei de om abia întrevăzută.
Veniți : privighietoarea cântă, și liliacul e-nflorit;
Cântați : nimic din ce e nobil, suav și dulce n-a murit.
Simțirea, ca și bunătatea, deopotrivă pot să piară
Din inima îmbătrânită, din omul reajuns o fiară,
Dar dintre flori și dintre stele nimica nu va fi clintit,
Veniți : privighetoarea cântă și liliacul e-nflorit.
Se poate crede că vreodată ce e foc sacru se va stinge, –
Când frunza ca și mai înainte șopteste frunzei ce atinge?
Când stea cu stea vorbește-n culmea diamantatului abis,
Izvorul când s-argintuiește de alba luna care-l ninge,
Când zboară freamete de aripi în fundul cerului deschis?..
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze,
E cerul încă plin de stele, și câmpul încă plin de roze,
Și până astăzi din natură nimica n-a îmbătrânit..
Iubirea, și prietenia, daca-au ajuns zădarnicie,
Și dacă ura și trădarea vor predomni în vecinicie..
Veniți : privighietoarea cântă, si liliacul e-nflorit.
Vestalelor, dacă-ntre oameni sunt numai jalnice nevroze;
Pamânt și spațiu își urmează sublimele metamorfoze,
Răsare câte-o noua floare, apare câte-un astru nou,
Se face mai albastru adâncul, și codrul mai adânc se face,
Mai dulce sunetul dc fluier, mai leneș:i a neptei pace,
Mai răcoroasă adierea, mai viu al stâncilor ecou
Mucigăitul smirc al văii cu poezie se vestmânta,
Pe prefiratele lui ape pluteste albul nenufăr..
O mică stea e licuriciul, și steaua este un mic far,
În aer e parfum de roze. – Venitți : privighietoarea cântă.
Posomorârea fără margini a nopților de altădată,
Când sufletul pentru sarcasme sau deznădejde stă deschis,
Cu focul stins, cu soba rece, rămase-n urmă ca un vis.
E mai si încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată.
Trecu talazul dușmăniei cu groaza lui de nedescris
La fund se duse iar gunoiul ce înălțase o secundă
Și stânca tot ramase stâncă, și unda tot rămase undă…
Se lumină întinsa noapte cu poleieli mângâitoare,
Și astăzi e parfum de roze și cântec de privighietoare.
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer.
Pe jgheabul verde al cismelei un faun rustic c-o naiada
S-au prins de vorbe și de glume sub licăririle din cer;
Columbe albe bat din aripi și visurile vin grămadă,
Iar picăturile urmează pe piatra lucie să cadă..
Basmesc de vremile bătrâne, când zânele se coborau
Din limpezimile albastre, și-n apa clară se scăldau..
Reânviază ca prin farmec idilele patriarcale
Cu feți-frumoși culcați pe iarbă izbindu-se cu portocale:
Pe dealuri clasice s-arată fecioare în cămași de in
Ce-n mâini cu amforele goale își umplu ochii de senin,
Și printre-a serii lăcrămare de ametiste și opalc,
Anacreon re-nalță vocea, dialoghează Theocrit..
Veniți : privighetoarea cântă în aerul îmbălsămit.
E mai și încă mă simt tânăr sub înălțimea înstelată..
Halucinat când este-auzul, vederea este fer
Aud ce spune firul ierbei, și văd un cer de aripi plin,
M-așez privind în clarul lunei sub transparența atmosferei
Și-n aeru-mbătat de roze sfidez atingerea durerei
Cu cântece nălucătoare cum sunt candorile de crin
O! feeric a naturei, desfășura-te în splendoare,
Regret suprem al fiecărui în tainicul minut când moare,
Fiindcă tu ești pentru suflet repaos dulce și suprem.
O! feerie a istoriei, vindecătoare de nevroze,
Ce ne-mbunești fără știință și ne mângâi fără să vrem,
Regret suprem al fiecărui, desfășura-te în splendoare
În aer cu parfum de roze și cântec de privighetoare.
Veniți, privighetoarea cântă în aeru-mbătat de roze.
Voind să uit că sunt din lume, voiesc să cred că sunt din cer..
Vestalelor, numai o noapte de fericire vă mai cer,
Și-această noapte fericită la gâtul ei cu salbi de astre
S-a coborât pe flori roz-albe și pe pădurile albastre,
A-ntins subțirile-i zăbranic și peste câmp și peste văi
A-nseilat nemărginirea cu raze de argint si aur
Și o cusu cu mii de fluturi și o brăzdă cu mii de cai;
A revărsat peste lot locul dumnezeiescul ei tezaur,
În atmosfera străvrezie împăciurea și-a întins,
Făcu să sune glas de bucium la focul stânelor aprins,
Făcu izvorul să-l înghine, pădurea sa se-nveselească,
Orice durere să-nceteze, și poezia să vorbească.
Pe om în leagănul ei magic îl adormi – și el uită –
Cu clarobscur masca urâtul se șterse formele prea bruște, –
Făcu să tacă zbârnâirea adunăturilor de muște,
Și zise văilor să cânte și dealul nu mai pregeta,
Și zise văilor să cânte, și văile se ridicară,
Cu voci de frunze și de ape, cu șoapte ce s-armonizară,
Și zise pasărei să cânte, și la porunca uimitoare,
Se înalța parfum de roze și cântec de privighietoare
Iar când și mie-mi zise:, , Cântă! „, c-un singur semn mă deștepta,
Spre înălțimi neturburate mă reurca pe-o scară sfântă..
În aeru-mbătat de roze, veniți : – privighietoarea cântă.
Noaptea de mai – Alexandru Macedonski
