Am întors spirala,
cu privirea înăuntru,
să-i văd mirosul de ceară îndoită.
Rafturi și cărți ascundeau metafore,
istovite-n lumânări.
Sentința era una cu genunchii,
de ceară…
aștepta un atlas al închinării.
Când intram într-o carte,
gândurile, toate,
se topeau odată cu ceara.
Tăcerea unei strofe albe,
alterna cu melodia unui sfeșnic împlinit și el,
de ceară albă…
Un raft înclinat era sprijinit…
de un volum de poeme,
ce ardea sub formă de cuburi.
M-am aplecat…
Încă se mai simțea,
amurgul emoțiilor,
ștergând stropii de ceară…
de pe alfabetul bucuriei.
Eram atât de bucuros, încât,
toată lumea ieșea din cărți,
contemplând aerul,
plin de ceară.
Mă tot întreb…
în acest templu fără decor,
mai ard coloane,
ale acelei nopți
topite de ceară?
Noaptea de ceară – Mihai Mehedințu
