O lacrimă zboară prin sfere de dor,
dintr-un loc unde sufletul suspină,
deschid o fereastra rămân privitor,
Un spirit mai curge-n lumină.
E alchimie vie-ntr-o picătură,
cu iubire topită în tăcere,
o poezie lichidă, pură,
Tradusă prin cuvântul ce nu cere.
În ea, soarele plânge cu luna,
dansând în cercuri de odihnă albă,
dimensiuni interioare rămân una…
Se deschid prin atingerea blândă.
Lacrima poartă calmul etern,
și frumusețea care strigă…
îmbrățișează-mă cu răbdare și tern.
Un abis în ființă se ridică.
E iubirea ce n-a fost rostită,
e miracolul nevăzut al ființei,
când inima-n taina slăvită,
se-ntoarce spre focul credinței.
Dincolo de tot ce se frânge,
ea picură-n sens din esențe curate,
o lacrimă cade… și-atunci se înțelege,
că și durerea e parte din toate.
Lacrima – Mihai Mehedințu
