Într-o seară cetate, ruptă din amorțire,
ascultam cu grijă o privire generoasă.
Se așezase la masa cumpătării,
constelația secretelor, vorbea-n pilde.
Pe o diagonală se zăreau suferințe,
iar pe alta înțelesuri ascunse-n trudă.
Printr-o clipă de jar mitologic,
Zmeul înțelepciunii răsucea pe-ndelete,
suferința-n durere și durerea-n strajă.
Veneau pe cărarea ancenstrală vorbe-n praf de ursită…
Astrele purtau diafragme cu nuanțe iscusite,
colorau universuri unde… văzul fanteziei,
deschidea ferestre și uși interioare-ntr-un…
labirint născocit, voit sau poate subit.
Se rostogoleau lacrimi și zâmbete, atât,
când au început să tremure…? toate spaimele.
Prin fiecare coridor ajungeam abis,
acolo unde se ruga sufletul,
prin eterul metamorfozei.
S-au îndârjit cometele să-mi șoptească,
„stinge lumânările neaprinse…
cu euforia frecvențelor”.
Jar de praf mitologic – Mihai Mehedințu
