Se-mprăștiau sunetele
ca nuanțe aparente,
dintr-un șirag…
destinul năzuinței.
Se alintau miresmele,
copleșite-ntr-un condei…
desăvârșind cercuri,
egale-n chibzuință.
Peste pădurea născocită,
se zăreau reverențe senine,
dincolo de semne-ngândurate,
ce împleteau menirea,
unei instanțe, hărăzite.
Chibzuința – Mihai Mehdințu
Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de maur,
Peste el cerul d-Egipet desfăcut în foc și aur;
Pe-al lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adânc,
Flori, juvaeruri în aer, sclipesc tainice în soare,
Bate, și eu știu că bate și vreau eu să bată.
Bate și-o aud întruna și nu mai vreau să bată
De fiecare dată, ca-ntâia dată.
De fiecare dată, ca ultima dată.
Într-o seară cetate, ruptă din amorțire,
ascultam cu grijă o privire generoasă.
Se așezase la masa cumpătării,
constelația secretelor, vorbea-n pilde.
În taina dintre cer și pământ
s-a aprins o lumânare.
Ochiul a tresărit în lumina ei
și a înțeles că viața este-nlănțuire
,
iar înlănțuirea este respirația…
© 2024 Mihai Mehedintu. Toate drepturile rezervate. Powered by Ayan Design
