În roua unei dimineți fără-nceput
se deschide o bibliotecă fără margini,
rafturi din lumină caldă și umbre line,
respirând culori pastel, tăcute-n astral.
Cărțile se așezau singure, chemate
de o ordine ce curge din interior;
se ating, se ascultă, și…,
se recunosc șoptindu-și sensuri.
Smerenia coboară-ntr-o limpezire, blândă,
pe… bunătate-o-ntâmpina-ntr-o liniște deplină,
chiar respectul, menținea sceptrul echilibrului,
cu prima scânteie, în sfărșit, se dezvăluie curajul.
Intenția bună scria în taină pe o dungă,
direcțiile senine erau conturate de etică
apoi, integritatea, o coloană nevăzută,
susținea treptele spre excelență.
Onoarea se ridică asemenea soarelui,
razele ei zburdau șoptind cărților:
„împreună suntem armonie,
într-o bibliotecă a conștiinței”
Responsabilitatea apasă tăcerea interioară,
iar compasiunea încălzește paginile,
unor sentimente necondiționate,
ce zăresc o punte albă, printre lumi.
Luna veghează-n contemplare,
meditația adună totul în centru,
introspecția apare-n pragul…
unei deschideri, către ceea ce deja este.
Două dintre cărți își priveau, coperțile
apoi fără coperți, fără imagini clare…
iarăși se auzeau șoapte-ntre rafturi,
„universul meu curge-n infinitul tău”
Acolo, în această ordine nevăzută,
mai târziu sau poate mai devreme
o liniște de seară mai rară.. o cometă
încălzește paginile dintre stele,
iar ceea ce cere dăruiește,
totul din nimic, leagă lumile-ntre ele..
Deasupra, ceva demult, veghează
fără să privească acolo unde…
totul se strânge-ntr-un centru
care uită să se definească.
Acolo,unde nimic nu începe
și nimic nu se termină,
însăși biblioteca uită că…
de fapt, fiecare carte,
se citește pe sine.
Cărți printre șoapte – Mihai Mehedințu
