Meditația, este arta de a fi conștient.
Departe de a fi doar o practică rezervată celor retrași din tumultul vieții cotidiene, meditația ne ajută să ne reconectăm cu momentul prezent, să simțim fiecare moment în tot ceea ce facem și să ne descoperim pe noi înșine.
Această stare de conștiență profundă, dobândită prin exerciții de focalizare și liniștire a minții, este o experiență transformatoare.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele,
ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
şi nu ucid
cu mintea tainele,
ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
Manipularea oamenilor prin știri false și postări care prezintă doar o parte de adevăr reprezintă una dintre cele mai subtile, dar și periculoase forme de influență asupra minții colective în era informației.
Într-o lume interconectată, unde accesul rapid la informații ar trebui să faciliteze adevărul, tocmai acest flux necontrolat devine terenul fertil pentru distorsiuni.
Dezinformarea se manifestă de multe ori prin fabricarea totală a altei realității și câteodată prin omisiuni intenționate sau mai viclean prin selectarea parțială a faptelor cu amplificarea emoțiilor negative.
Într-o lume interconectată, unde accesul rapid la informații ar trebui să faciliteze adevărul, tocmai acest flux necontrolat devine terenul fertil pentru distorsiuni.
Dezinformarea se manifestă de multe ori prin fabricarea totală a altei realității și câteodată prin omisiuni intenționate sau mai viclean prin selectarea parțială a faptelor cu amplificarea emoțiilor negative.
“Omul începuse să vorbească singur...
Şi totul se mişca în umbre trecătoare
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Şi totul se mişca în umbre trecătoare
Un cer de plumb de-a pururea domnea,
Iar creierul ardea ca flacăra de soare.
Educația începe acasă, în micul univers familial, acolo unde primele valori, atitudini și comportamente se cristalizează ca semințe ale personalității fiecărui om. Această etapă inițială este foarte importantă, știind foarte bine că familia oferă îndrumare și creează contextul în care copilul învață să se raporteze la sine și la ceilalți.
Ce învățăm acasă ? Respectul, empatia, altruismul...
Ce învățăm acasă ? Respectul, empatia, altruismul...
Copilo, pune-ţi mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Cel rănit, iartă... iar cel ce rănește se supără...
În dinamica paradoxală a iertării și a supărării, sunt convins că am observat mai mulți dintre noi, cum se dezvăluie o complexitate intimă a naturii umane și a relațiilor sale, în care conștiința pare să se ascundă în anumite momente. Atunci când cel rănit decide să ierte, își asumă un act de eliberare interioară, de transcendere a durerii. Pe de altă parte, cel care a provocat durerea, conflictul... se supără, dar se supără bine, într-o ironie greu de înțeles, deoarece iertarea celuilalt îi poate aduce în față oglinda propriilor greșeli, a propriilor neasumări.
În dinamica paradoxală a iertării și a supărării, sunt convins că am observat mai mulți dintre noi, cum se dezvăluie o complexitate intimă a naturii umane și a relațiilor sale, în care conștiința pare să se ascundă în anumite momente. Atunci când cel rănit decide să ierte, își asumă un act de eliberare interioară, de transcendere a durerii. Pe de altă parte, cel care a provocat durerea, conflictul... se supără, dar se supără bine, într-o ironie greu de înțeles, deoarece iertarea celuilalt îi poate aduce în față oglinda propriilor greșeli, a propriilor neasumări.
Nu credeam să-nvăț a muri vrodată;
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi,
Ochii mei nălțam visători la steaua
Singurătății.
“Duceam în viteză piramide de var,
dar nu pentru ziduri, nu, nu.
Duceam cuvintele acestei limbi romane
dar nu pentru a fi spuse de guri.
Noi suntem, iubito, aceiaşi.
Numai pietrele s-au schimbat,
numai iarba.
dar nu pentru ziduri, nu, nu.
Duceam cuvintele acestei limbi romane
dar nu pentru a fi spuse de guri.
Noi suntem, iubito, aceiaşi.
Numai pietrele s-au schimbat,
numai iarba.
Umanitatea, în drumul său spre autodefinire, s-a ancorat adânc în stratul mental al ființei, lăsând adesea neexplorate profunzimile spirituale care o definesc dincolo de percepțiile liniare.
Odată captivată de iluzia că valoarea sa se află în realizările exterioare, ființa umană pierde legătura cu momentul prezent, singura fereastră autentică spre trăirea deplină a existenței.
În această fugă către viitor sau în rememorarea obsesivă a trecutului, omul sacrifică “prezentul”, spațiul sacru al creației divine.
Odată captivată de iluzia că valoarea sa se află în realizările exterioare, ființa umană pierde legătura cu momentul prezent, singura fereastră autentică spre trăirea deplină a existenței.
În această fugă către viitor sau în rememorarea obsesivă a trecutului, omul sacrifică “prezentul”, spațiul sacru al creației divine.
”Și nu-i știută șoapta a gândului - ci când
Stăpân se-nalță dorul tăcerilor din minte,
E-un cântec ce nu-și are nici nume, nici cuvinte
Nu-i ruga, și nici jale, și-i totuși trist și blând.
Stăpân se-nalță dorul tăcerilor din minte,
E-un cântec ce nu-și are nici nume, nici cuvinte
Nu-i ruga, și nici jale, și-i totuși trist și blând.
Egiptul, o punte albă între cer și pământ, vorbește prin pietrele sale sacre, acești martori tăcuți ai unei civilizații ce a sculptat veșnicia.
Templul lui Horus din Edfu, cu zidurile sale masive acoperite de hieroglife, întruchipează triumful ordinii asupra haosului, amintind de lupta eternă împotriva forțelor întunericului.
Coloanele sale păstrează ecourile incantațiilor adresate cerului, iar sanctuarul central, întunecat și misterios, se descoperă într-un centru spiritual.
Templul lui Horus din Edfu, cu zidurile sale masive acoperite de hieroglife, întruchipează triumful ordinii asupra haosului, amintind de lupta eternă împotriva forțelor întunericului.
Coloanele sale păstrează ecourile incantațiilor adresate cerului, iar sanctuarul central, întunecat și misterios, se descoperă într-un centru spiritual.
”Din ceruri descindută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodata la poarta de-mpăraţi;
Când însa-ale lor fapte venind o-nsufleţiră,
Din secol pân’ la altul etern au fost cântaţi.
Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă,
Ca zeu pre pământ are şi templu, şi altar;
N-am atârnat vreodata la poarta de-mpăraţi;
Când însa-ale lor fapte venind o-nsufleţiră,
Din secol pân’ la altul etern au fost cântaţi.
Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă,
Ca zeu pre pământ are şi templu, şi altar;
Cum să luăm viața mai cu umor și să trăim cu bucurie între planul fizic și dimensiunea spirituală
Viața, este un dans între ceea ce putem vedea și ceea ce simțim dincolo de vedere. Este ușor să ne lăsăm copleșiți de provocările zilnice însă adevărata artă constă în a găsi acea perspectivă ascunsă uneori în spatele fiecărui obstacol.
Viața, este un dans între ceea ce putem vedea și ceea ce simțim dincolo de vedere. Este ușor să ne lăsăm copleșiți de provocările zilnice însă adevărata artă constă în a găsi acea perspectivă ascunsă uneori în spatele fiecărui obstacol.
Am multe lucruri de scris,
de plante și ape line,
care toate-nchid câte-un vis,
mai rămuros, mai ciudat ca mine.
de plante și ape line,
care toate-nchid câte-un vis,
mai rămuros, mai ciudat ca mine.
Revin, cu o capodoperă a lui Erik Satie. Așa cum spuneam într-o postare anterioară suntem purtați într-o dimensiune a introspecției, a simbolurilor ce au influențat muzica sa în ritmurile și armoniile neconvenționale unde se reflectă acea căutare spirituală...
Singurătatea este o chemare asufletului cu greu înțeleasă. Ea este templul interior unde fiecare suflet se întâlnește cu sine însuși, un spațiu sacru în care ecoul divinității se face auzit fără distorsiunea zgomotului exterior. A fi singur este destinul fiecărei ființe conștiente, căci doar în tăcerea propriului sine se poate descoperi adevărata noastră esență.
Mișcarea expresie a universului- acum, o pulsație ce deschide cortina creației. Tot ce există dansează pe ritmul nevăzut al unei muzici cosmice, iar în acest dans fiecare stea, fiecare fir de iarbă, fiecare inimă își găsește rostul. Mișcarea este schimbare, o respirație a vieții însăși, un râu sacru ce curge neîncetat, purtând sufletele către noi maluri ale cunoașterii.
”Tinere, ce-ţi strângi în palme tâmplele înfierbântate,
Pe cand mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate,
Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă,
Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,
Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,
Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire!
Pe cand mintea ta, în friguri, ca o flacără se zbate,
Năbuşită înlăuntru, dacă, după nopţi de trudă,
Migălind vorbă cu vorbă, c-o-ndărătnicie crudă,
Ai ajuns să-ţi legi în stihuri vro durere, sau vrun vis,
Nu-ţi întemeia o lume de iluzii pe ce-ai scris,
Nici nu te-mbăta de vorba cui ar sta să te admire!
Ca-n basme-i a cuvântului putere:
El lumi aievea-ţi face din păreri,
Şi chip etern din umbra care piere,
Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.
El poate morţii din mormânt să-i cheme;
Sub vraja lui atotputernic eşti,
Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme,
Şi mii de feluri de vieţi trăieşti.
El lumi aievea-ţi face din păreri,
Şi chip etern din umbra care piere,
Şi iarăşi azi din ziua cea de ieri.
El poate morţii din mormânt să-i cheme;
Sub vraja lui atotputernic eşti,
Străbaţi în orice loc şi-n orice vreme,
Şi mii de feluri de vieţi trăieşti.
Amprentele pe care le lăsăm în viață reflectă esența ființei noastre și direcția în care ne poartă pașii.
Fiecare gest, cuvânt sau decizie se transformă într-un ecou în inimile celorlalți, asemenea urmelor pe apă, prin acțiunile noastre ce pot părea efemere... ele creează ondulații ce se propagă mult dincolo de clipa prezentă.
Fiecare gest, cuvânt sau decizie se transformă într-un ecou în inimile celorlalți, asemenea urmelor pe apă, prin acțiunile noastre ce pot părea efemere... ele creează ondulații ce se propagă mult dincolo de clipa prezentă.
O invitație spre echilibru perfect între melodie și structură, ce ne aduce o pace interioară printr-o ordine spirituală, caracteristici ce pot fi asociate cu frumusețea creației divine.
Această serenadă, prin claritatea frazelor muzicale poate fi percepută ca o meditație asupra ideii de perfecțiune, invitându-ne ascultătorul să contemple armonia ce transcende lumea materială.
Această serenadă, prin claritatea frazelor muzicale poate fi percepută ca o meditație asupra ideii de perfecțiune, invitându-ne ascultătorul să contemple armonia ce transcende lumea materială.
“Hai, suflete în zbor departe,
Spre cer, pe-a viselor potece,
Pe unde gînd profan nu trece
Şi n-ai de nici o grijă parte:
Hai, suflete, cît mai departe,
Pămîntu-n noapte să se-nece!
Spre cer, pe-a viselor potece,
Pe unde gînd profan nu trece
Şi n-ai de nici o grijă parte:
Hai, suflete, cît mai departe,
Pămîntu-n noapte să se-nece!
Puterea unui om se află în tăcerea sa plină de înțelepciune atunci când este provocat de comportamente jignitoare. Este nevoie de o forță extraordinară pentru a alege tăcerea în locul răspunsului impulsiv, pentru a refuza să răspundă negativității cu aceeași monedă.
Tăcerea cuprinde dimensiunea unui scut al demnității, un act de autocontrol care uneori dezarmează conflictul și reflectă profunzimea rațiunii și a sufletului unui om.
Tăcerea cuprinde dimensiunea unui scut al demnității, un act de autocontrol care uneori dezarmează conflictul și reflectă profunzimea rațiunii și a sufletului unui om.
“Când tot se-nveseleşte, când toţi aci se-ncântă,
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
Când toţi îşi au plăcerea şi zile fără nori,
Un suflet numai plânge, în doru-i se avântă
L-a patriei dulci plaiuri, la câmpii-i râzători.
Şi inima aceea, ce geme de durere,
Şi sufletul acela, ce cântă amorţit,
E inima mea tristă, ce n-are mângâiere,
E sufletu-mi, ce arde de dor nemărginit.
Acum 35 de ani, în decembrie 1989, România trăia momentele care aveau să schimbe cursul istoriei. Eram în armată, un tânăr ca mulți alții, prins între ordine, frică și dorința de a acționa conform conștiinței mele. În acele zile tulburi, am simțit că nu pot rămâne un simplu executant, așezat lângă un telefon, departe de tumultul și de incertitudinile evenimentelor.
Solstițiul de iarnă marchează punctul cel mai înalt al anului, momentul când noaptea își atinge apogeul și începutul unei noi lumini. În tăcerea întunericului, natura parcă își ține respirația, pregătindu-se pentru renaștere. Acest moment cosmic este o sărbătoare simbolică a echilibrului dintre întuneric și lumină, o lecție profundă despre transformarea interioară.
Cad din cer mărgăritare
Pe orașul adormit...
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Pe orașul adormit...
Plopii, umbre solitare
În văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Și pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
... o energie vitală și o bucurie triumfătoare, simbolizând curajul de a depăși limitele umane prin artă.
Printre nori de idei stau fapte nescrise
Se duc, se ascund printre văi, prin poieni,
Lectura de seară sortit manuscrise,
Se‑ntorc peste timp neclintiți lemurieni.
Se duc, se ascund printre văi, prin poieni,
Lectura de seară sortit manuscrise,
Se‑ntorc peste timp neclintiți lemurieni.
Se-apropie aniversarea frunzelor lovite de ploaie.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care
ne-a-nfăşurat înserările.
Amintirea întâmplărilor mele
vine din viitor, nu din trecut.
Deci spun: se vor dărâma mari frânghii de ploaie
prin aerul umed care
ne-a-nfăşurat înserările.
“Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.
Era poet în suflet, era artistul june,
Şi creator penelu-i; în contemplarea sa
Trăsurile-ţi divine, în marea-i pasiune
Voind să le imite, un angel copia.
Şi a făcut un angel în toată-a lui candoare,
O vergine cerească femeia-serafim,
Şi-a pus umana artă şi zelul şi ardoare
Să reproducă fapta Artistului sublim.
Şi creator penelu-i; în contemplarea sa
Trăsurile-ţi divine, în marea-i pasiune
Voind să le imite, un angel copia.
Şi a făcut un angel în toată-a lui candoare,
O vergine cerească femeia-serafim,
Şi-a pus umana artă şi zelul şi ardoare
Să reproducă fapta Artistului sublim.