Acum 35 de ani, în decembrie 1989, România trăia momentele care aveau să schimbe cursul istoriei. Eram în armată, un tânăr ca mulți alții, prins între ordine, frică și dorința de a acționa conform conștiinței mele. În acele zile tulburi, am simțit că nu pot rămâne un simplu executant, așezat lângă un telefon, departe de tumultul și de incertitudinile evenimentelor. Am decis, ce îmi striga conștiința, să-mi asum riscul și să fiu alături de colegii mei, chiar dacă asta însemna să pășesc direct în mijlocul evenimentelor care aveau să fie înscrise în istorie cu sânge.
Uite așa, după 16 decembrie, după căteva nopți dormite în uniformă, cu imaginea, noi din această companie militară… vom ajunge la Timișoara… de fapt în dimineața zilei de 22 decembrie, am fost duși într-un TAB (transportor auto blindat) care rula zgomotos prin centrul Craiovei. Orașul era cuprins de o tensiune imensă, pe care o simțeam în aer, în privirile oamenilor, în șoaptele care se auzeau din colțuri întunecate și mai ales în strigătul unei femei care-și plângea copilul ucis la Timișoara. Am simțit frica și confuzia tuturor, dar și o dorință arzătoare de a lupta pentru libertate pentru ceva mai mare decât noi.(cu toate că noi cei din armată am ieșit din unitate cu scopul de a apăra … pe cine? … de cine?)
În noaptea de 22 spre 23 decembrie, m-am oferit voluntar să stau de gardă, de la miezul nopții până la ora 3 dimineața. Era un gest mic, dar pentru mine însemna curajul de a-mi face datoria într-un moment în care fiecare alegere putea să fie ultima. Totuși, ceea ce a început ca o tură de trei ore a devenit o veghe continuă, pentru că, odată ce dimineața lui 23 decembrie s-a ivit, gloanțele au început să șuiere. Nimeni nu știa de unde veneau. Erau trageri haotice, poate din panică, poate dintr-o încercare disperată de a ne ține în frică. Am rămas acolo, alături de colegii mei, sub tirul aproape neîncetat al focurilor, timp de o săptămână.
Aceste zile și nopți au fost o încercare, a curajului și a solidarității. Am învățat să supraviețuiesc în mijlocul haosului, să-mi controlez frica și să găsesc în mine puterea de a merge mai departe. Privirile colegilor mei, gesturile lor tăcute, uneori doar o strângere de mână sau un zâmbet încurajator, au fost cele care au menținut un sentiment puternic, împreună. Eram acolo, împreună, într-o luptă pe care o înțelegeam doar parțial, dar pe care o trăiam din plin.
Fiecare glonț care trecea aproape de mine era un moment intens, al schimbării, pe care îl plăteam pentru libertate.Libertate față de cine?
Am văzut oameni căzând, am simțit durerea lor în mine și am înțeles că libertatea este aici predestinată. Fiecare noapte pe care o treceam, fiecare strigăt de victorie era plătit cu sânge și sacrificii.
Astăzi, privind în urmă, aceste amintiri sunt vii, impregnate de emoții și imagini care nu se vor șterge niciodată. Revoluția din 1989 nu a fost doar un eveniment istoric; a fost o renaștere a noastră ca oameni din această țară. Am învățat ce înseamnă curajul, ce înseamnă să lupți pentru ceva mult mai mare decât propria viață. Am învățat că libertatea vine uneori cu jertfe, dar că aceste jertfe nu sunt în zadar. Ele sunt fundamentul pe care ne-am construit viitorul.
Decembrie 1989 rămâne pentru mine un simbol al transformării, o lecție despre puterea curajului și despre puterea solidarității umane. Acele zile, petrecute sub tirul gloanțelor, mi-au îndepărtat frica și mi-au dat ceva foarte prețios, convingerea că am fost parte din ceva important, din lupta pentru libertatea unei națiuni. Și pentru asta, voi rămâne mereu recunoscător.
…clipe nepovestite până acum.
