Umanitatea, în drumul său spre autodefinire, s-a ancorat adânc în stratul mental al ființei, lăsând adesea neexplorate profunzimile spirituale care o definesc dincolo de percepțiile liniare.
Odată captivată de iluzia că valoarea sa se află în realizările exterioare, ființa umană pierde legătura cu momentul prezent, singura fereastră autentică spre trăirea deplină a existenței.
În această fugă către viitor sau în rememorarea obsesivă a trecutului, omul sacrifică “prezentul”, spațiul sacru al creației divine.




