„Într-o după-amiază în care cerul parcă a uitat să zâmbească, iar vântul și-a amintit de puterea uitată prin oasele sale, un brad bătrân s-a plecat. Cu trupul greu de verdeață și cu ramurile ca niște rugăciuni nespuse s-a desprins de verticala lui firească și a coborât din cer pe pământ.
Iluzia unei căderi a fost un gest de smerenie sau poate un dans… o înclinare în fața unei statui de piatră, vulturul… Horus…
Vulturul era acolo… veghea grădina simbolurilor, împietrit – sculptat în zborul pe care nu-l mai putea face. Aproape stins, cu aripile deschise, uitase parcă de ce fusese făcut… iar într-o zi, bradul, fratele său din alt regn, a venit să-i amintească… să-i fie aproape… împreună.
Poate că vulturul din piatră chema, prin tăcerea lui de granit, o prezență vie. Poate că sub greutatea lumilor, bradul a simțit chemarea de a nu mai crește singur, acolo sus, în lupta cu vântul. Poate că într-o lume în care toți vor să urce, bradul a ales să coboare.
Ramurile lui au atins banca pe care altădată stăteau oameni. Acum, banca primea crengile unui copac culcat, iar la picioarele vulturului se năștea o liniște nouă… liniștea întâlnirii dintre verticala vie și orizontala pietrificată.
Vulturul, în inima lui de piatră, a simțit din nou freamătul zborului, dincolo de aripile deschise spre cer… prin adâncimea unui gest.
Acolo, în acel colț de grădină… un brad plecat…un vultur împietrit…un echilibru.
Poate că într-o zi, cineva se va așeza pe banca dintre ramuri și piatră și va înțelege că uneori, zborul se face în tăcere, că uneori, căderea e o rugă și că viețile noastre, asemenea brazilor și vulturilor, se scriu în metafore pe care doar inima le simte.”
extras din „Rugăciune pentru zbor” – Mihai Mehedințu
