Măștile din templu îmi apare ca o reflecție – protecție despre teatrul fals al spiritualității pe scena cotidianului…
Există momente în viața unei comunități spirituale în care apar umbre chiar sub cupola luminii.
În locul unei căutări sincere se instalează uneori un joc de aparențe, susținut de gesturi învățate, cuvinte elevate și priviri atent compuse.
Scenaristul- regizor- actor aduce în scenă o piesă de teatru în care adevărul se estompează, iar ei actorii … „oameni spirituali” ajung să creadă propriul rol, uitând complet scopul inițial… transformarea interioară și comuniunea sinceră.
În astfel de scenarii, spiritualitatea devine decor. Îmbrăcămintea, discursul, gesturile… toate sunt atent regizate pentru a impresiona.
În spatele acestor forme, lipsește vibrația curată a inimii deschise. Acolo unde ar trebui să se afle compasiunea, se află calcul de preț… prețul propiei imagini… În locul respectului pentru drumurile celorlalți, se observă adesea o atenție obsesivă asupra propriilor interese.
Recunoașterea din partea unei organizații devine un scop în sine, iar funcțiile sunt vânate cu o râvnă greu de asociat cu noblețea unei căi spirituale. Ceea ce ar fi trebuit să fie o misiune de dăruire se transformă pentru acești așa ziși oameni pe drumul spiritualității… într-o competiție ascunsă, în care unii încearcă să urce prin devalorizarea celorlalți.
Mai mult, am observat de-a lungul anilor că sub o aparentă smerenie se acoperă o dorință de putere și validare, disimulată în spatele unor cuvinte – fraze orchestrate și “ritualuri fără suflet”.
Falsitatea acestor oameni se sprijină adesea pe tehnici bine rafinate de manipulare. Printre ele, se regăsesc jocul vinovăției, prin care ceilalți sunt constrânși emoțional să se supună… folosirea limbajului mistic ca mijloc de impunere și în niciun caz de sprijin sau mai mult se poate vorbi inclusiv de o izolare strategic prefigurată a celor care îndrăznesc să gândească diferit.
Se poate observa totodată mimarea empatiei pentru obținerea unor favoruri combinată cu promisiuni neîmplinite ambalate în concepte înalte.
Aceste strategii alături de multe alte tehnici gândite de aceste “măști din templu” creează confuzie și slăbesc discernământul celor care intră cu inimă curată într-un spațiu sacru.
Această stare nu cred că apare din răutate, ci dintr-o rătăcire a ego- ului. Unii oameni ajung să creadă că joaca de-a spiritualitatea înseamnă chiar spiritualitate. Se identifică cu rolul lor de „ghid”, „mentor”, „știe tot” sau „lider” și uită de smerenia pe care o cere fiecare pas real în lumină. Aceste măști… în loc să asculte, predică, în loc să sprijine, vrea să controleaze, în loc să se transforme, își păstrează masca și o lustruiesc cu grijă în fiecare zi.
În prezența acestor comportamente, comunitățile devin fragile. Sufletele sincere simt răceala și se retrag… energia se diluează.
Oameni buni, întotdeauna există o cale de întoarcere la esență. Totul începe cu onestitate și tăcere. Adevărul are o vibrație pe care nicio mască nu o poate imita.
Privirea sinceră, gestul simplu, prezența fără spectacol, lipsa unei dorințe de control a celorlalți… acestea sunt semne ale unei ființe cu adevărat conectate la dimensiunea sacră.
