De unde apare blândețea?
… din adâncurile ființei care privește fără să judece… doar mângâie…
Eu zic așa… atunci când ne oprim din această fugă, inutilă, ajungem să atingem o clipă, aproape invizibilă, în care un om privește alt om și nu cere nimic… acolo începe blândețea.
Blândețea vine întotdeauna fără să strige și mai ales fără să impună. Se naște în liniștea unei trăiri adânci, în atingerea unui obraz, a unui suflet, cu o grijă care pare că vine din altă lume. Blândețea nu are nevoie să fie văzută, doar este prezentă.
Ai văzut cumva lumina întreabând dacă poate pătrunde prin crăpăturile inimii?
Un gest blând are puterea să vindece ceea ce cuvintele n-au știut să atingă.
…blândețea în loc să se lupte cu întunericul, doar îl luminează. Aș zice că nici măcar nu înfruntă, sau nu se apără doar transformă cu gingășie.
Îmi place mult, chair foarte mult acea noblețe care nu cere aplauze, dar care schimbă destine.
Și poate că, într-o zi, cel care rătăcește prin haosul durerii, al fricii, va întâlni blândețea într-un trecător, într-un animal, într-un copac, într-o lacrimă… și acolo va ști că viața încă ține minte.
Blândețea nu se confundă cu un simplu comportament, eu simt că e o expresie a sufletului din acel spațiu unde ființa recunoaște ființa, unde răspunsurile se rostesc fără vorbe.
Într-o lume care aleargă după putere… blândețea rămâne cea mai mare forță… cea care nu cere să învingă… doar să atingă.
Știu că într-o zi, această atingere blândă va fi începutul unui nou Pământ.
