Am mers într-o pădure
fără drum.
Aveam o întrebare
care nu avea cuvinte.
Soarele cobora printre frunze…
într-un gând care nu cere răspuns.
Acolo…
într-o rază ce mângâia o floare neștiută,
mi-am văzut sufletul
tăcând.
Curgea într-o statuie din lumină.
Era plin de contemplație.
De respirația pământului
înainte de primul pas.
O privire s-a născut.
dincolo de ochi,
din frecvența iubirii fără intenție.
Era o privire care îmbrățișa copacii
fără să-i caute.
Care atingae oamenii
fără să-i atingă.
În acea dimineață,
o floare a spus…
Oprește-te să mai rostești,
Privește. Și lumea se va naște înapoi
Am înțeles că tăcerea pare o retragere,
însă găsești o întoarcere în vibrația dinainte de sunet.
Că atunci când nu mai numim,
începem să vedem.
Îmi apare un zâmbet, fără motiv,
o iubire fără nume.
Privirea este creație.
Tăcerea este limbajul celor care s-au întors acasă.
Și tu… tu ești floarea din acea dimineață.
Tăcerea sufletului – Mihai Mehedințu








