Imaginează-ți un loc fără margini unde absența este o prezență tăcută, iar liniștea pulsează discret ca un început care se regenerează continuu, din care realitatea se ridică asemenea unei respirații. Filmul… ce se derulează în fața ta, capătă formă și apoi se retrage, ca un dans, într-o unitate invizibilă, astfel încât între aceste două mișcări lumea apare și ajunge să se recunoască pe sine într-un mod aproape imperceptibil.
Ritmul susține totul ca o continuitate imposibil de întrerupt, insinuându-se în materie, în viață și în gând… așa cum știm, celulele lucrează tăcut prin diviziune și regenerare, fluxul din inimă apare ca o bătaie când grăbită, când abia simțită, iar în creier se aprind rețele de lumină ce se sincronizează dincolo de percepția noastră directă. Pe de altă parte în timp ce gândurile vin în valuri și lasă în urma lor spații, destul de rare de liniște, aș spune că fiecare formă ajunge să respire în felul ei, purtând în această respirație urma unei geometrii ordonate profund.
Acum ești în interiorul acestei mișcări, unde intuiția apare ca o recunoaștere sau ca și cum ceva știut dintotdeauna ar ieși la suprafață printr-o deschidere firească, iar conștiința, asemenea unei oglinzi care își amintește transparența, începe să reflecte fără distorsiune… de aici înainte, granița dintre interior și exterior se subțiază treptat, iar ceea ce părea separat curge într-o continuitate ce unește cu ea însăși.
Simetria se transformă, în acest proces, într-un limbaj simbolic al întregului, prin care structurile biologice, mentale sau cosmice repetă același impuls originar al apariției dintr-un potențial invizibil. Primordial, se simte acea organizare prin ritm și integrare într-un context mai larg,unde simți cum fiecare nivel exprimă această repetiție într-o variație proprie, astfel încât universul apare lizibil, să zicem, prin recunoașterea tiparului care leagă detaliile într-o coerență extrem de subtilă.
În acest moment prezent, există și pauze, în care ritmul pare să se frângă, iar fragmentarea aduce dispersie și incertitudine, retrăgând sensul din prim-plan și lăsând unitatea destul de greu de perceput… Acum vine surpriza, chiar în aceste clipe începe să se contureze o altă formă de coerență, bazată pe capacitatea de a reuni ceea ce a fost dispersat într-o ordine care se revelează treptat.
M-am întors de curând din Egipt și poate se simte încă amprenta, templului dinAbydos, însă mă întreb… Oare poate fi interpretată acea poveste a lui Osiris ca expresia acestei transformări continue, în care fragmentarea, de fapt, pregătește o nouă formă / strucutură de flux?
Să fie oare, recompunerea o integrare mai cuprinzătoare, în așa fel încât, fiecare experiență participă la acest proces de reîntregire și poate fiecare ruptură poartă în sine posibilitatea unei reveniri într-o formă mai amplă?
Ceea ce rămâne după dizolvarea formelor se revelează ca un potențial fără contur, o prezență capabilă să dea naștere oricărei forme fără a-și pierde coerența, iar în această tăcere activă ritmul continuă să susțină apariția unor noi configurații, în timp ce conștiința se integrează pe măsură ce acest proces se simte transparent înăuntru, permițând formei să recunoască fundalul din care izvorăște și în care se reîntoarce.
Creația poate fi simțită ca o respirație continuă în interiorul căreia fiecare ființă apare ca un punct de inflexiune, o perspectivă prin care întregul se privește pe sine?
Acum, vine o secvență în care mișcarea se transformă în liniște, iar liniștea capătă frecvența unui sens deschis prin care totul curge transparent, într-o singură clipă eternă.
