Acum ceva timp, la un ceai, vorbeam cu un prieten despre „gândirea în afara cutiei” și am ajuns la… faptul că atunci când ieșim dintr-o cutie ajungem într-o altă cutie dar mai mare… sau mai mică și tot așa.
Complexitatea modelelor de gândire și mai ales a credințelor deja acumulate se văd în derulare trecând dintr-o cutie în alta.
Aveam în față imaginea pe care am alăturat-o acestei postări unde se vede o suprafață destul de ordonată… romburi repetate, o structură cu un ritm previzibil ce-i place minții noastre. Între aceste forme cu unghiuri, se vede un cerc, discret, dar suficient de clar în așa fel încât vine să tulbure uniformitatea.
Acum începe cu adevărat povestea… Grilajul poate reprezenta arhitectura mentală prin care organizăm realitatea. Mintea noastră caută tipare, clasifică, anticipează de prea multe ori și apoi simplifică. Imaginea acestor romburi să le zicem cognitive, face posibilă orientarea și conturează un modelel ce oferă stabilitate.
Pe suprafața acestei măsuțe de grădină apare cercul, pe care l-am identificat aici cu identitatea (personalitatea) sau ego-ul. Se vede că este diferit, dar la fel de bine, este un element de legătură central.
M-am plimbat cu gândul spre acest ego, care așa cum știm se identifică cu modelele, cu tiparele narative de fapt cu o întreagă istorie a experiențelor de-a lungul vieții.
Aici problema, dincolo de existența cercului, apare când acesta începe să se perceapă ca ax absolut al structurii și dialogul se transformă dintr-o căutare a ideilor, într-o delimitare.
Se poate identifica momentul în care apar spațiile care le vedem între umbre?
Umbrele sau spațiile dintre forme creează adâncime și separație. Aceste umbre sunt proiecțiile noastre identificate prin interpretările, atașamentele și condiționările fiecăruia. De acum încolo introspecția zice… umbra nu este forma în sine, chiar dacă este mereu atașată, find doar efectul poziționării față de lumină și totuși umbra are o schimbare continuă. În plan mental, aș spune că umbra este interpretarea atașată de identitate.
Întrebarea ce apare inevitabil…
Ceea ce apăr este forma sau umbra proiectată? Spațiul, ce se întâmplă cu el?
Geometria identității este stabilă doar în măsura în care rămâne conștientă de propriul statut de model. Maturizarea conștientă începe cu adevărat în momentul în care identitatea își recunoaște natura geometrică prin acea formă într-un câmp, fără să se identifice cu câmpul însuși.
Din acest punct, grilajul este o hartă, în care umbrele (spațiile) se transformă în indicii de perspectivă, dincolo de dovezi absolute.
Filosofia începe acolo unde ego-ul încetează să fie absolut.
Tu din ce loc privești structura… din interiorul cercului sau din spațiul care conține întreaga geometrie?
