Călătoriile din această vară se termină la București în spațiile restrânse ale Muzeului Național de Istorie unde am avut senzația unei pulsații sacre… a unui sanctuar în care aurul trecutului sculptează prin întuneric, asemenea unei inimi care menține ritmul srămoșilor.
În fața Tezaurului, se simt fragmente de cultură ce exprimă o forță ancestrală… în timp ce clădirea respiră o dorință intensă de reînnoire.
Subsolul, concentrează comori ale vremurilor trecute… iar aceste piese par să aștepte momentul în care spațiul le va permite să își manifeste lumina deplină.
Clădirea muzeului, cu zidurile sale încărcate de istorie, traversează o etapă de tranziție. Misterul, aproape ascuns prin voalul amânării lucrărilor creează o suspendare a timpului, un fel amnezie instituțională prin care opere de artă neexpuse veghează în tăcere, asemenea unor spirite culturale care protejează memoria acestor meleaguri.
Acest sanctuar evocă simbolic starea unui patrimoniu cu un potențial de strălucire extraordinară, care își pregătește momentul de reîntregire.
Te invit la contemplarea relației dintre trecut și prezent, dintre esență și formă, dintre rădăcinile noastre și templul pe care-l construim pentru ele.
Prezența ta este o mărturie…. prin povestea unei continuități… într-o tranziție care cere demnitate – onoare – viziune pentru a-și relua destinul.
te așteaptă…
