Simt văluri peste văluri ce mă înconjoară…
Încă, rămânem ființe înveșmântate în văluri. Printr-o simplă reflecție aprofundez pe lângă iluziile personale, mai cu seamă cele impuse de propriile mele limite biologice, cognitive și culturale.
Realitatea, aceea autentică, nedistorsionată simt că se ascunde în spatele unui perete gros de interpretări, convenții și mecanisme de apărare ale conștiinței.
Ceea ce credem că „vedem” este, în cele mai multe cazuri, doar reflexia unor tipare…
Mai apare o întrebare…
Ce anume din mine vrea să perceapă realitatea?
Simțurile noastre, cele cinci porți clasice ale percepției, acoperă o fracțiune minusculă din spectrul existenței. Ochii umani detectează doar o bandă îngustă din spectrul electromagnetic… lumina vizibilă lăsând în afara percepției razele gama, undele radio, infraroșul, ultravioletul… o întreagă simfonie de informație care pulsează constant în jurul nostru, dar care rămâne tăcută pentru conștiența să-i spunem… brută. Auzul, gustul, mirosul, atingerea, toate funcționează în mod selectiv, ca niște filtre de cele mai multe ori în loc să fie ferestre – portal larg deschise.
Ce înseamnă toate acestea?
Că percepem doar ceea ce corpul nostru este construit și limitat de către noi să perceapă… în loc să avem curajul și să căutăm perspectiva ce ne oferă ceea ce există cu adevărat.
La nivel psihologic, mintea acționează și ea ca un editor necruțător. Din fluxul copleșitor de stimuli, ea selectează ceea ce pare important pentru supraviețuire, confort sau coerență.
Adevărul, în acest context, pare irelevant pentru minte și de aici se impune mai importantă, povestea pe care mintea o poate spune fără a se destrăma. Prin aceste procese sau construcții mentale (conștienți sau mai puțin conștienți) construim „realități” care servesc echilibrului nostru psihic, ignorând orice amenință acel echilibru.
Mai mult decât atât consider că memoria distorsionează atenția, selectează doar anumite aspecte iar convingerile modelează formele.
Apoi, mai presus de toate, frica acoperă ceea ce sufletul ar vrea să vadă.
Cât de puțin percepem din realitatea profundă?
Mai puțin decât o picătură dintr-un ocean. Iar ceea ce percepem este deja interpretat, tradus, redus. Adevărul se află dincolo de forma obiectelor, dincolo de gânduri, dincolo chiar și de emoții.
Adevărul se află în tăcerea dintre bătăile inimii, în spațiul gol dintre două respirații, în momentul acela rar în care mintea tace iar prezența capătă gustul infinitului. Am vorbit aici despre percepție și voi continua această introspecție… vreau să reamintesc una dintre ele … Schimbările de paradigmă și expansiunea conștiinței
În mod paradoxal, cu cât încercăm să înțelegem mai mult cu mintea, cu atât ne îndepărtăm de realitatea esențială. Înțelepciunea ancestrală ne spune că adevărata percepție vine prin inima deschisă, prin conștiința trezită, prin abandonul sinelui egotic.
Adevărul nu se „vede” … el se revelează.
Așadar, întrebarea care se naște acum…
Există o dorință a ego-ului de a stăpâni necunoscutul sau o chemare lăuntrică spre întregire?
În clipa în care ne eliberăm de ideea că știm, abia atunci începe adevărata vedere… care nu aparține ochilor… este despre a fi trezit.