Știu că urmează să spun ceva care, poate, nu va fi pe gustul tuturor. Dar tocmai asta e frumusețea opiniilor… fiecare vine cu a lui, filtrată prin propria experiență, propriile gânduri, emoții, frici sau speranțe.
Ce urmează să scriu aici nu e altceva decât o perspectivă personală, departe de un adevăr universal și în nici un caz o regulă bătută în cuie.
Ce vreau să spun?
E doar felul în care văd eu lucrurile, aici și acum.
Pentru că, la finalul zilei, fiecare descriere, părere, obiecție sau critică nu e altceva decât o opinie. Iar o opinie este, inevitabil, o perspectivă… și orice perspectivă nu este altceva decât o percepție personală, un unghi din care alegem să privim lumea.
Asta vreau să fie clar… există atât de multe perspective câți oameni există pe pământ… poate, chiar mai multe, pentru că nu suntem mereu aceiași… se schimbă gândurile, se schimbă emoțiile, se schimbă privirea.
Am simțit nevoia să scriu asta pentru că trăim într-o lume în care opiniile circulă liber, rapid, peste tot. Fiecare are ceva de spus, iar internetul e plin de păreri. Uneori, uităm că ceea ce citim sau auzim e doar un punct de vedere, nu un verdict. Și poate că ne supărăm prea repede sau ne agățăm de anumite idei ca și cum ar fi singurele corecte.
Mi-ar plăcea să învățăm (și mă includ aici în primul rând pe mine) să ascultăm fără să reacționăm imediat. Să luăm o opinie ca pe o fereastră către felul în care altcineva vede lumea, nu ca pe o sabie scoasă împotriva noastră.
E un exercițiu greu, știu… poate că de aceea am simțit să-l pun în scris această introspecție.
Am vrut să-mi reamintesc și mie că părerile, inclusiv ale mele, sunt doar atât… păreri.