„ …la Coțofenii din Vis… ziua a început cu pași moi prin iarba încă udă de roua însuflețirii…
În aer simțeam un parfum vechi, poate pentru că îmi părea cunoscut, un pământ reavăn, de muguri care încă ezită între vis și înflorire într-o primăvară care încă nu se hotărăște dacă începe sau se duce… Am continuat curățenia, după ce natura însăși a început în urmă cu două sătămâni cu o grindină aproape apocaliptică… așa, cu gesturi lente spre starea de „flow” ca și cum fiecare frunză ridicată de jos era o amintire ce se lăsa atinsă…
Sunt oameni care apar în viața noastră cu mesaje, cu povești dar mai ales cu povețe… iar atunci când asculți cu inima ajungi să înțelegi… nimic nu este întâmplător… Sunt multe nume pe care aș vrea să le scriu aici – un ajutor, un om de aici de la noi din comunitatea de suflete… cu drag de locurile astea unde natura vibrează împreună cu oamenii, în esență.
Azi cu voie sau fără voie a căpătat rezonanță de poveste… prin ochii care priveau grădina cu familiaritate, a devenit, un personaj dintr-un capitol pierdut al acestui vis. Faptul că, în anii în care pașii mei umblau pe alte meleaguri el venea aici, hrănea câinele, tăia iarba, veghea locul… e ca și cum grădina a avut încă un gardian tăcut care a păstrat visul… Mulțumesc!
Grădina asta dincolo de pământ și vegetație pământ cu pomi și flori… e o inimă. Și astăzi, pentru prima oară după multă vreme, am simțit cum apar acești gardieni ai unui destin… un destin de templu, un templu în care slujba o țin păsările, vântul, și liniștea aceea specifică satului, care te spală de gânduri.
O plimbare cu tractorul… ce poveste! Mirosea a motor încins și a copilărie. Am urcat în cabină și-am pornit pe drumul de pământ care se scurgea printre grădini și livezi un drum ce duce spre pădurea – mamă. Drumul mi-a vorbit, cu pietrele lui, cu bălțile lui, cu mirosul de pământ crud, cu verdele și cu alb – albastrul nesfărșit… Și în timp ce tractorul se legăna alene, în inima mea se așternea o pace tăcută, aceea a locului unde ești din nou „acolo” cu vibrația libertății, în tine.
Coțofenii din Vis… ce nume predestinat. Aici, visele sunt cu ochii deschiși, se trăiesc împreună cu oamenii… cu bunătatea lor… ce o oferă firesc, prin gesturi mici… o coasă ascuțită, o mână întinsă, o vorbă caldă la poartă cu o cină simplă tradițională cu multe suflete în jurul mesei… Și din toate astea, simt că visul este încă prezent sau poate eu sunt încă adormit… sau poate visul doar aștepta, întoarcerea mea.
Mă întind pe iarbă… peste răbdarea grădinii care știe că oricât am lipsit, mă voi întoarce, în prezent…
Azi a fost începutul unei reîntoarceri nesfărșite, una blândă, cu praf pe bocanci și lumină în suflet.
Aici, în Coțofenii din Vis, mi-am amintit că visul nu e doar al meu.. e un vis al locului, al oamenilor care l-au purtat mai departe când eu rătăceam, al poveștilor care încă se scriu tăcut, cu inima…”
fragment – extras Coțofenii din Vis – Mihai Mehedințu
