„Oare când a fost…? …ziceam sau poate… mai exact ziua în care am plecat din…
Poate pentru că a fost o fugă sau poate mai degrabă o desprindere lentă(cu mult înainte să-mi apară…) Ai văzut o frunză care cade în ritmul ei, fără să o grăbească vântul?
Știu doar că într-o dimineață m-am trezit cu gândul că vreau să-mi trăiesc viața în alt ritm pe o altă viteză… slow sau simplu naturaL…
Poate că obosisem să mă definesc prin grabă, prin agende încărcate și pași măsurați în eficiență, timp sau bani… Simțeam că inima mea, de prea multă vreme, se „zbătea” în contratimp cu mine.
Am ajuns aici fără mare plan…. O casă cu ferestre larg deschise spre grădină… de fapt sincer să fiu mereu am visat la un parc… unul mic, altfel. Aerul era altfel, parcă avea gust, avea miros… uneori de țară, alteori de libertate și alteori de prezență. A cui prezență? Ce tot spui? Doar spun ce am simțit mereu… viața este un poem ale cărui versuri le auzi foșnind în natură.
La început mi s-a părut prea liniște, o liniște care parcă mă întreba…
Și ce o să faci aici? Dar după câteva zile am început să aud o muzică, de fapt era o simfonie… un cocoș care anunța răsăritul ca un vestitor al unei alte lumi mai aproape.., de păsări care vorbesc între ele într-un limbaj vechi de când lumea, foșnetul razelor prin frunziș, și din când în când, foșnetul clipelor, ale gândurilor care zburdau prin iarbă… în sfărșit, erau lăsate să respire.
Aproape în fiecare seară ies afară și privesc cerul. Îmi amintesc de copilărie, de serile în care credeam că stelele se aprind doar noaptea. Oare fiecare dintre noi are un cer al său? … eu mi l-am regăsit abia când am încetat să-l mai caut prin culoare…. da asta e cu totul altceva … cerul se coloerează în culorile tale.
Viața mea este o alegere zilnică, una tăcută și am ales să trăiesc mai încet. În fiecare zi aleg să observ, să observ cum aleg și poate că am făcut alegerea asta cu mult timp în urmă, fără să-mi dau seama, atunci când mi-am dorit “altceva” fără să pot numi ce. Sau poate că o fac în fiecare clipă în care deschid o carte sau pun mâna pe o cană caldă și stau, pur și simplu, privind cum lumina dimineții intră printre frunzele copacilor din fața ferestrei.
Oare unde duce povestea asta? Doar știu că după mult timp, am început să o scriu cu liniște iar începutul acesta sună a clipe de bucurie, a păsări și a stele, sună a poezie…”
fragment din Foșnetul clipelor – Mihai Mehedințu
