Momentul prezent: atașamentul și tiparele sau obișnuința… balansul între minte și suflet
Precizez faptul că voi expune doar o opinie personală… fiecare evaluează și trece prin propria interpretare.
Sentimentul de proprietate se înrădăcinează încă din copilărie cu o simplă jucărie, acesta fiind totodată un element important în a simții percepția atașamentului concret.
În organizarea societății contemporane, sistemul se bazează pe conceptul de proprietate fapt ce mă duce cu gândul la tema despre libertate de acum câteva zile unde aș avea curajul să afirm pierderea libertății noastre prin iluzia verbului “a avea” altfel spus iluzia exagerată a proprietății. Tot ce există din punct de vedere material se transformă într-un anumit moment iar singurul care rămâne este sufletul.
Pentru fiecare dintre noi există tot atâtea motive să continuăm să construim o nouă realitate unde “a fi” are prioritate în fața lui “a avea”.
Pe de altă parte atașamentul își arată rădăcinile adânc pătrunse direct în tipologia tiparului tradițional repetitiv.
Extrapolarea tipurilor de sunete ancestrale ale progresului evolutiv se realizează prin utilizarea unor instrumente de măsură a sistemului implementat la nivel metafizic.
Mergând în prezentul științei de azi se cunoaște deja faptul că epigenetica a demonstrat existența unor traume sau tipare transgeneraționale. Bineînțeles că moștenirea noastră include acest atașament.
Normele raportului rațional dintre oameni în acest prezent pune accentul pe principiul proprietății, fapt ce duce automat la o încrâncenare de caracter “a avea sau a deține controlul” exercițiu ce derivă în esență din frică sau altfel spus nevoia de siguranță.
Acest atașament, intrând într-o altă sferă, atât de “firesc” în ziua de azi, față de propria familie, prieteni vine să conducă și el, la ideea de “al meu” ca o identificare cu privire la aceeași necesitate a unui sentiment de proprietate sau de siguranță.
Există o realitate relativă aș spune a subiectului de azi, prin care expunerea aceasta se limitează doar la o abordare empirică a lucrurilor nefiind locul pentru a dezvolta prea mult acest subiect.
Invitația mea este la introspecție și contemplare cu privire la atașamentul pe care-l avem față de lucruri, oameni, animale, ființe, poate chiar principii, unele depășite…
Cunoaștem bineînțeles o formă extrem de emoțională prin care atașamentul se manifestă într-o relație de cuplu. Câteodată se poate spune că este vorba despre omul iubit și de aici restricțiile generate de gelozie sau controverse pe tema controlului excesiv pe același principiu al atașamentului, nesiguranța de sine, incapacitatea de a-și găsi soluția de unul singur și așteptările din partea celuilalt..,
Iubirea adevărată se naște și trăiește fără condiționări și așteptări iar ea trăiește fără atașament.
Acest atașament atât de firesc (din păcate) în ziua de azi, față de propria familie, prieteni șamd vine să conducă la ideea de “al meu” ca o identificare cu privire la însăși necesitatea acelui sentiment de proprietate de a pune o condiție, a modului în care ne comportăm în societate sau în familie.
De aici se simte îndepărtarea reală de multe ori în cadrul relațiilor sociale.
Avem nevoie să privim înapoi la cum am venit pe pământ… copiii ne oferă un exemplu, prin inocență prin faptul că inima lor alege să se joace cu alți copii fără condiționări fără procese mentale sofisticate doar prin simțire.
Intenția acestor rânduri este să ne reamintim această exagerare a atașamentului din viața noastră de zi cu zi, de a continua sau a menține relațiile marcate de condiționări ale interesului material de a reflecta asupra emoțiilor profunde la nivelul sufletului care depășesc limitele materialului și ne ridică nivelul vibrațional al trăirilor umane intense.
Pe de altă parte, tot ceea ce se întâmplă în această viață, intenția sau acțiunea în sine are legătură cu iubirea. Obiectivul pe care îl avem, relațiile pe care le construim, perechea pe care o alegem totul este o parte sau chiar întregul numit IUBIRE.
Orice raționament care se situează în zona mentală ajunge să limiteze emoțiile să limiteze IUBIREA, generatoarea creației însăși.
Un OM în viață parcurge diverse etape frumoase, atunci când sufletul este ascultat, această voce interioară care ajunge să depășească nivelul mental supus influențelor externe și interpretărilor și el sufletul reușește să fie auzit în lumină.