Cât de sinceri suntem cu noi înșine?
Cum ne privim în oglindă și cât de aproape de adevărul interior avem curajul să ne apropiem?
Am luat cu greu, decizia de a scrie aceste rânduri, datorită repetivității acestui subiect, însă atitudinea a mers mai departe în această formă de exprimare. Sunt atât de multe de spus și totuși mult mai simple decât par…
În primul rând îmi apare imaginea locului sau a modalității prin care comunic acum… și în același timp fiecare spațiu este unul de expresie a gândurilor ce mă provoacă.
Suntem atât de obișnuiți să judecăm vorbele și acțiunile celorlalți în gândire sau emoție, produsă la nivelul copului, încât nu mai lăsăm spațiu și timp pentru propia analiză. Acesta nu este un exercițiu de filosofie sau morală ci o modalitate de a ne întoarce cu adevărat către cunoașterea de sine.
Cărți, idei, concepte sau principii vin toate într-o goană nebună să umple o dorință de cunoaștere și acumulare dincolo de trăire. Aici, dincolo de generalizare vreau să analizăm o balanță sau mai bine zis un dezechilibru imens între cunoașterea interioară a fiecăruia dintre noi și cea exterioară…
Poezia, literatura, pictura sau sculptura sunt doar câteva forme de expresie ale interpretărilor lăuntrice ale autorului, ascunse sau devoalate, există și continuă să provoace un murmur, o tresărire sau poate o emoție.
Povestea continuă cu diferitele nuanțe și interpretări personale ce se apropie sau se îndepărteză de mesajul sau trăirea artistului…
Reflexia în ochii celuilalt are o componentă direct proporțională cu modul de vorbire și atitudine a noastră.
Apare o nouă întrebare … Ce faci cu această interpretare?
Atunci când se trezește ceva în tine, cum o conduci mai departe spre propia cunoaștere de sine?
