Schimbarea de paradigmă internă
Prin această paradigmă internă mă refer la o structura profundă prin care omul percepe, evaluează și alege înainte de orice gest vizibil. Această structură precede comportamentul, precede discursul și poate de multe ori, precede chiar conștientizarea.
În această dimensiune de schimbare a paradigmei se depășește conceptul unui set de reguli morale asumate rațional fiind în fapt o matrice lăuntrică ce răspunde prin frecvențe structurale, adesea fără a fi formulate în cuvinte, răspunde la întrebări fundamentale precum… ce este acceptabil pentru mine? … ce justific atunci când îmi este greu? …și unde mă opresc, chiar dacă aș putea merge mai departe?
Anumite paradigme interne se formează prin experiențele noastre din copilărie, prin modele interiorizate în urma evenimentelor prin care am trecut…, la fel de bine se poate forma prin frici și tipare uneori invizibile. Un alt factor ce influențează formarea paradigmei interne se găsește în mecanismele de adaptare sau în alegerile repetate care ajung să fie trăite ca normalitate. De aceea, schimbarea comportamentului poate apărea rapid, ca o ajustare vizibilă, în timp ce transformarea paradigmei apare lent, pentru că ea atinge însăși structura din care se nasc deciziile.
Atunci când cineva schimbă comportamentul fără a atinge această paradigmă interioară, gestul poate rămâne susținut de voință, însă important este dacă este făcut cu convingere. Schimbarea reală a comportamentului apare de multe ori în contexte favorabile și cere un efort constant de autocontrol. Trebuie să menținem atenția prezentă la această schimbare pentru că poate să dispară în momentele de presiune. Trebuie să admitem că există o așa zisă fragilitate, a unei schimbări puternice, fragilitate ce vine din faptul că paradigma veche continuă să funcționeze în profunzime, justificând anumite excepții, câteva compromisuri iar de aici mai e un pas, ce vine aprope pe nevăzute printr-o revenire la vechile tipare.
În interior, vocea paradigmei neschimbate spune că în anumite situații este permis, sau poate zice doar de data aceasta, că e rezonabil. Comportamentul uman, oricât de bine intenționat este, ajunge să cedeze, dacă nu este susținut de un criteriu interior înrădăcinat, virtuțile.
Trebuie să recunoaștem că schimbarea paradigmei nu este o decizie rapidă și nicidecum un moment spectaculos. Această transformare interioară, se simte printr-o aliniere lentă a valorilor interioare, într-un proces prin care fiecare încetează să mai negocieze cu sine ajungând ca justificările să-și piardă treptat influența. În acest proces, criteriul interior devine mai important decât avantajul, fără a mai cere explicații. Practic, încetează să se mai audă gândul „voi încerca să fac altfel altă dată” și se aude într-o tăcere decisivă… „peste linia asta, nu mai trec”. Acesta este momentul real al schimbării de paradigmă.
Din această transformare se naște consecvența, fără să existe percepția unui rezultat al efortului, ajungând să fie un efect natural. Alegerea nu mai este susținută de tensiune interioară, nu mai cere supraveghere continuă și nu mai depinde de context. Decizia se repetă de la sine, în situații diferite, pentru că izvorăște dintr-o coloană internă stabilă. Omul care se află pe acest drum, nu mai încearcă să se țină de valori pentru că valorile ajung să îl țină pe el.
Discernământul este unul dintre semnele cele mai clare ale unei paradigme transformate. Atunci când structura interioară este limpede, diferența dintre principiu și impuls este evidentă, emoția nu mai conduce decizia, iar flexibilitatea încetează să fie confundată cu slăbiciunea. Discernământul trece dincolo de zona de prudență excesivă sau de calcul la rece și se plasează în zona inteligenței, a unei paradigme care a fost cumpătată.
Proba supremă a acestei transformări este continuitatea morală. Fără o paradigmă interioară stabilă, o asemenea continuitate rămâne imposibilă, pentru că omul se fragmentează la prima abatere. O paradigmă clară funcționează asemenea unui câmp de gravitație sferică unde atunci când apare o deviere, revenirea se produce firesc în centrul sferei.
Schimbarea paradigmei nu poate fi grăbită prin tehnici rapide. Ea este susținută de o introspecție și contemplație continuă, prin întrebările care se repetă până când încetează să mai fie experiențe și devin adevărul interior.
Ce argumente îmi aduc, deși știu că mă îndepărtează de mine?
Ce mi-ar fi greu să apăr dacă ar trebui să o fac în tăcere?
Unde și cui spun „doar de data aceasta”?
Ce aleg atunci când nimeni nu vede și nimeni nu cere?
În clipa în care răspunsurile la aceste întrebări se schimbă fără efort, paradigma s-a transformat deja.
Schimbarea de paradigmă se produce atunci când onoarea încetează să fie tratată ca reper normativ exterior și este asumată ca principiu interior de orientare a deciziei și a propiului comportament. Trăită prin atitudine, onoarea se manifestă ca o continuitate a criteriului sublim, ce stabilizează acțiunea exact în contextele de presiune extremă.
În această paradigmă, consecvența, discernământul și coerența relațională apar ca expresii ale unei structuri interioare mature, fără să fie asimilate unor rezultate ale conformării.
Onoarea se metamorfozează astfel într-o formă de responsabilitate integrată firesc în modul de a fi al omului.
