A trecut ieri după-amiază un prieten bun pe la mine… prin grădina înmiresmată de început de vară… prin gânduri și idei… prin introspecție vectorizată.
Prin gânduri care de obicei, tăceau… iar acum zburdau… simțeam straturi ale ființei care așteptau să fie atinse cu un cuvânt, cu o prezență sinceră dar mai ales cu o frecvență elevată.
Ne-am așezat afară, cu două fotolii și două cafele… dar parcă exploram universul bineînțeles cel interior ( că doar el este și exterior…).
Printre frunze care ascultau și ele, printre fluturi și mai apoi țânțari care păreau martori tăcuți ai unei prietenii care se purta mai departe de cuvinte.
Într-un colț al conversației, a apărut o oglindă, era oglinda aceea pe care o aduce uneori un om.. când vorbește sincer despre el, când nu vrea nimic de la tine… doar vine să-și fie, și să fii… de fapt să simți prezența, pentru că uneori acele cuvinte despre el erau despre mine și invers…
„Poate că realitatea e doar o interpretare a respirației interioare,” a spus, privind o frunză care dansa în vânt.
Am și tăcut… pentru că acolo este locul unde se revelează adevărul și poate valorează cât o viață de căutări.
A fost o după-amiază de întrebări deschise, dintre cele care parcă nu vor un răspuns definitiv poate doar mai mult spațiu de introspecție…
Ce ne ține departe de esența noastră?
Cât din ceea ce trăim e cu adevărat al nostru?
Când a fost ultima dată când am fost absolut sinceri cu noi înșine?
Am lăsat aerul să respire prin noi, dincolo de a respira doar noi… aer sau mai mult energie vitală.
Fiecare răspuns, o pauză iar fiecare întrebare, un pas spre profunzime.
Prietenul meu n-a venit să mă învețe ceva anume, dar mi-a reamintit că uneori, prezența cuiva trezește acea parte din tine pe care o uiți în zgomotul zilnic al „devenirii”.
La final, privind cerul, am tăcut din nou… apoi am zis… „am impresia că au schimbat nuanța de albastru, de câteva luni este mai pastel” și îmi confirmă…
Și acum mă întreb și te întreb…
Câte dintre întâlnirile noastre sunt, în esență, autoconfruntări blânde în oglinda celuilalt?
Și apoi… câți oameni avem în viață care, atunci când trec pe la noi, trec de fapt prin noi… cu iubire, cu luciditate, cu frecvență înaltă?
Poate că prietenia adevărată este, în cele din urmă, un act sacru de introspecție comună.
Un acord tăcut între două suflete care își dau voie să se vadă.
Și tu…
Când a trecut ultima dată cineva cu adevărat pragul ființei tale?
extras din „Pragul ființei” – Mihai Mehedințu
